Dacă dragostea ar cânta printre noi,
ce-ar avea de zis? ne-a întrebat la intrare.
Eu nu ştiam unde sunt,
cine eşti: omul cu umărul,
omul cu braţele?
Aveam şi părul încâlcit de-atâţia fiori
(n-arătam prea grozav pentru întrebări),
iar tu erai setat pe frecvenţele fricii,
după ceafă îţi ţineai o rezervă de bulgări de zăpadă,
nu eram potriviţi deloc,
eu cu aspiraţiile mele solare,
om-femeie cu tăplile desculţe
încă zdrobind cioburile altui vis,
tu, care dădeai vina pe lună,
pe mirosuri,
pe căldură,
nu din gură îţi ieşeau cuvintele,
îţi ieşeau de după urechi buburuze, greieri, fluturi,
eu nu mai ştiu de ce voiam să uit altă muzică
(oricum mai auzeam doar frânturi, începuturi)
şi de parcă nu era de-ajuns,
în jurul nostru nu mai existau motive,
gândurile se îngrămădeau furtunoase în cerul gurii,
saliva se-nspuma, făcea valuri,
ne şopteam înăuntru,
ne ţipam pe-afară,
ne scuturam pieile,
cădeau litere,
ne căutau setimentele,
cădeam verbe,
hoinari în furtună, între cer şi pământ,
şi-n tot timpul ăsta,
dragostea îşi încălzea vocea,
făcea vocalize,
dar cine s-o audă,
noi, nouă ne eram ca nişte păpuşi matrioshka.
Hei, cum auzi fiecare gând din mine? îi striga
matrioshka din mijloc celei mai mici,
timp în care o mână le tot înşuruba,
nu-şi mai încăpeau una într-alta
şi crăpau de ciudă.
Hai, c-am scăpat şi cântecul de azi,
o lăsăm pe mâine?…
