Lui Emil Brumaru
„Singurătatea mea de cursă lungă,
Vai! Niciodată pîn’la capăt n-o s-ajungă.”
Ştiu că mi-e dată, ştiu că e a mea,
dar fundul ei nu-i domolit de mine, e-o cişmea.
Şi parcă şi-l tot umflă-n văzu’ ăla care
nu iartă nici candoare, nici pudoare.
Şi-l freacă de-amintiri, ca de o bară,
îşi execută lubric şi aprins program de seară
apoi, aşa se culcă, Obosită Încălţată-n patul meu…
Atunci o vreau, şi-o sui pe un genunchi s-o simt femeie, şi-aoleu,
să mă răsfeţe, să-i muşc buza, derbedeu.
Ea-mi pune tocu’ într-o mână: ai tupeu!
Şi-aşa adoarme, în cearceaful meu lungă şi scursă,
eu treaz rămân, cu tocu’n mână, iară prins în cursă.
„Singurătatea mea de cursă lungă,
Vai! Niciodată pîn’la capăt n-o s-ajungă.”(Facebook- 16 iunie 2013)
Notă: Ce e între ghilimele îi aparţine lui Emil Brumaru. Şi singurătatea-i…fireşte!
Alma Nahe(r) 
Nu știu ce ai cu mine, zău! Ieri mi-a căzut în mâini, din bibliotecă – ușor provocat de un telefon prelungit – un volum al lui Brumaru. Nu spui care, volum important, primit în dar de la un prieten și necăutat la dinți 🙂 Chiar despre asta voiam să scriu și uită-te la tine, acum! Mi-ai luat smântâna 🙂
Ce am cu tine e pus, nu într-o bibliotecă, nici între-un borcan, nici nu e acru(dar bun, ca smântâna), Arhitecte! 😉 Însă, ştiu de ce ţi-a căzut Brumaru în mâini, recunosc semnele. 😛
Da? De ce? spune-mi și mie! eu nu am recunoscut semnele. Uf!
Și, btw, ca să zic așa, frumoasă contrapoemă!