Ghicitoare

Când şi când, virus

atacând cel labirint prin dor,

în expresive semne,

pas de pisică

în confesiuni ştiindu-l pe acolo în atunci,

paporniţă cu împletituri rezistente,

pentru acele gânduri, pe faţă,

dacă nu doar gândurile, atunci acolo, acel spus justiţie,

acum, în citire, gând abis.

Gânduri aflate spunându-ţi:

Mă, tuşă-mătuşă, nedesluşirea gândurilor…

e-n trepte!

Trăim nevrând ca

nu, nu

nu, da,

nu!

da!

Şi atunci îţi spui,

pacificând toate contrariile:

Almanahe, ce şerpoaică scorpie-mi eşti,

nedesfăcut tineriu avânt trăindu-l nudă,

l-ai acoperit de goluri, trăindu-l cartuş explodând în întreg!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Răspuns: De multe ori, cei ce citesc, se caută doar pe ei, şi dacă se găsesc, atunci, cel mai probabil, îşi răspund, comentând, lor înşişi. 

Pentru cei trecători pe-aici, voi adăuga că acele cuvinte îngroşate(cu negru) sunt cele 12 năzdrăvane, cu care ne jucăm la sfârşit de săptămână, iar de data aceasta a ales cuvintele Scorpio, care, a avut o idee excepţională de-a ne preface pseudonimele sub care scriem în cuvinte de duzină. S-au încumetat la joacă şi:

psi©, Dana Lalici, Calin, Scorpio, ioana soglu, Scorpio 2, vavaly, o fata, altcersenin, dor, roxana, lili3d, Vienela, Gabriela.

Spune-mi ce gând îţi trebuie

Când privesc în cele ce mă-mprăştii,

mă-ngrozesc, mă-ntreb: unde sunt toată?

Aici în lumea asta minunată şi-nşirată

sau sunt acolo, dincolo de prag, doar spusă,

ce-aşteaptă o ureche potrivită s-o auză?

 

Mintea, jongleurul bunelor cu rele

ce te pleznesc, de-ţi chemi şi alte păsări,

de pe rămurele…ea-i marea ghicitoare,

ea-i ghiocul,

în care ăst parşiv, de-i spunem noi, norocul

i-opac…şi un indiferent.

 

Te uiţi la stele şi te sui în „care”,

te-nhami apoi şi roib, aduni din soare

arzânda patimă, ce-atinge şi-om şi rege,

iubirea pânzei ce mereu se ţese în cea lege 

în culori când suave, când scăldate în melancolii…

ne scoatem universul toţi din…pălării.

 

Gândul îşi leagă drum printr-o platformă,

ce numai dacă-nchidem ochii, o vedem cu formă…

precum priveşti ceva-n lumină şi al lui contur,

rămâne pe retină, galaxie…

 

Ce-i gândul, dacă nu o perlă într-o scoică?

E poate piatra nestemată dintr-o rocă…

Atâtea porţi, cât ale firii feluri
ornate, modelate în tablouri,
culori ce nu se termină nicicând
pensule înmuiate când în apă, când pământ.

Atunci când ochiul plânge, poate creşte

o iarbă ce pe urmă râsul înteţeşte.

Misterul şi minunile sunt date pe sub pleoapă,

că doar aşa ecoul se adapă, dintr-un frumos, din  lacrimă.

Aşa cum porţile se-nchid şi strânsul doare,
aşa şi apele se-nchid, pământul şi el tare
ne-aşteaptă…
să-nţelegem, dară, de ce-i multă apă şi puţin uscat…