Când privesc în cele ce mă-mprăştii,
mă-ngrozesc, mă-ntreb: unde sunt toată?
Aici în lumea asta minunată şi-nşirată
sau sunt acolo, dincolo de prag, doar spusă,
ce-aşteaptă o ureche potrivită s-o auză?
Mintea, jongleurul bunelor cu rele
ce te pleznesc, de-ţi chemi şi alte păsări,
de pe rămurele…ea-i marea ghicitoare,
ea-i ghiocul,
în care ăst parşiv, de-i spunem noi, norocul
i-opac…şi un indiferent.
Te uiţi la stele şi te sui în „care”,
te-nhami apoi şi roib, aduni din soare
arzânda patimă, ce-atinge şi-om şi rege,
iubirea pânzei ce mereu se ţese în cea lege
în culori când suave, când scăldate în melancolii…
ne scoatem universul toţi din…pălării.
Gândul îşi leagă drum printr-o platformă,
ce numai dacă-nchidem ochii, o vedem cu formă…
precum priveşti ceva-n lumină şi al lui contur,
rămâne pe retină, galaxie…
Ce-i gândul, dacă nu o perlă într-o scoică?
E poate piatra nestemată dintr-o rocă…
Atâtea porţi, cât ale firii feluri
ornate, modelate în tablouri,
culori ce nu se termină nicicând
pensule înmuiate când în apă, când pământ.
Atunci când ochiul plânge, poate creşte
o iarbă ce pe urmă râsul înteţeşte.
Misterul şi minunile sunt date pe sub pleoapă,
că doar aşa ecoul se adapă, dintr-un frumos, din lacrimă.
Aşa cum porţile se-nchid şi strânsul doare,
aşa şi apele se-nchid, pământul şi el tare
ne-aşteaptă…
să-nţelegem, dară, de ce-i multă apă şi puţin uscat…