Prin ochelarii mei văd ce vreau, mi-ai zis.
Eu, atunci, femeie cum îs,
am înţeles cât de simplu şi util ar fi,
să nu mai parcurgem kilometri ca să ne găsim
căutându-ne mâncând pământul,
ci să folosim întrebarea,
cu muzica ei,
ca pe un portal spre nori,
ca să-i îmblânzim,
întâlnindu-ne braţele în acelaşi zbor,
doi străini, eu Su(r)dul,
tu, No(r)dul,
căutând să-şi liniştească armatele.
Hai, simplifică-ne,
întâlneşte-ne în Cipru, sub soare,
ca pe „un cufăr cu patru lacăte, ale cărui chei trebuie să fie gata în acelaşi timp” ,
aici, pe pământ, nici timpul nu mai are răbdare!
Ai să mă recunoşti, nu-ţi fie teamă,
eu o să întreb, uitându-mi numele de grecoaică,
iar tu, străine, să ştii că,
dacă n-ai mai fi turc, şi-ai să răspunzi
nu dai greş!
Prin ochelarii tăi poţi să vezi ce vrei,
dar, în soarele răsărind,
îmi doresc să mă vezi (nu goală, ci) aşa cum sunt:
un gând,
o excursie,
o variantă de zbor,
dar cu picioarele pe pământ cât sunt lângă tine şi mă îmbrăţişezi,
fiindcă ştiu că, atunci când închizi ochii,
visezi şi tu!
E regula Universului!
1. Articolul participă la campania BlogalInitiative; aici e cel de-al doilea articol, pentru aceeaşi campanie.
2. Străinul ales ca şi partener de zbor se numeşte Tiberiu Dinescu(Lezoazo). Sper să vrea! (măcar să mă îmbrăţişeze, hehe)
3. Fotocredit: Vlad Corbeanu.
