Un enunţ c-o defecţiune

Am luat un tub de culoare,

oarecare,

l-am presat,

l-am împrăştiat pe hârtie,

mai întâi cu degetul arătător,

apoi cu palmele amândouă.

Am mai luat încă câteva tuburi de culoare

şi când hârtia n-a mai suportat,

m-am mânjit din cap până-n picioare,

m-am colorat,

mi-am adăugat şi umbre

şi pe urmă m-am aşezat la uscat.

Culoarea crăpa pe mine,

mă mânca pielea,

mă mânca şi gândul:

ce mama naibii am încercat eu aici?

Să văd dacă găsesc şi nişte sclipici.

Am găsit,

în razele soarelui nici că mai vedeam în sine.

De ce-am făcut-o? mă întrebam.

Colorez bine, mă minţeam

şi sclipeam şi mai tare.

 

În tot acest timp,

cât nu mă mai căutam în formă

şi dimensiune,

am rămas tot ce eram,

un enunţ poetic c-o defecţiune.