Ea moare,
puţin câte puţin,
pe câte un scaun,
pe câte o podea,
pe câte un ocean,
pe Canalul Mânecii,
pe apa Sâmbetei,
(cică femeile n-ar trece de ea),
aşteptând.
Din când în când o mai cheamă
câte-o poftă a inimii,
câte un deţinător de mână largă,
câte un spirit mândru că s-a străduit,
câte un prieten
la drum,
şi-şi încetineşte calul la o plimbare în sens:
de unde sunt,
ce sunt pentru tine?
Tras de mânecă,
în tăcerea iubirii fără ecou,
prins în îmbrăţişarea seminţei în nevoie de apă,
doar el e cel care-i dă răspunsul,
cel care-i ştie cu precizie ora de plecare,
cel care îi mai desenează în roşu un nor,
cel care îi zguduie florile din păr,
ca să nu-i mai semene,
şi totul continuă la fel,
ca un concurs de inventat răspunsuri,
corect– cuie-n palme – cum a fost scris.
Cu mâna mai ferită (poate de o mânecă mai lungă) au scris pentru tema de luni şi psi©, Scorpio, anacondele, tineriu, carmen, garăpentrudoi.
