alma nahe

Archive for aprilie 2013|Monthly archive page

Rece-n zi e(-n doi)

In arena luptelor sterile, Rece-n zi e, Scrisorile Contesei de Chou-Fleur, teatru on aprilie 27, 2013 at 8:07 PM

486451_10200245979225924_2138697019_n

Doi soldaţi, baionetă lângă baionetă, la intrarea în poveste.

SOLDAT LEMN:  Nu suport seva topită între pagini şi boldurile înfipte în spate.

SOLDAT FLOARE: Boldurile sunt folosite rar şi doar pentru a fixa zâmbetul meu în generozitatea lui cea mai largă.

(în şoaptă, adagio: Prokofiev, “Liutenant Kijé”, “Romance”)

SOLDAT LEMN: Pe drum, recunosc în sufletul meu că am vrut să te uit. Dar pentru că eu greu mă descurc cu Roza Vânturilor, părea că te-am pierdut pentru totdeauna şi te-am strigat cu toate ploile: Unde eşti? Unde eşti? Unde eşti?

SOLDAT FLOARE: Când? Când? Când?

SOLDAT LEMN: Dacă aş şti…

SOLDAT FLOARE: Aşa e, multe personaje magice stau degeaba. Şi eu am să mă neg, până am să mă şterg din propriile scrisori de iubire.

SOLDAT LEMN: Eu sunt maternitatea tuturor cuvintelor tale?

SOLDAT FLOARE: Nu. Acolo sunt El şi Ea în stare pură. Am scris alb, curat… împlinit.

SOLDAT LEMN: El şi Ea, iniţiativa şi aşteptarea…

SOLDAT FLOARE: Poate…Te-ai găsit pe tine însuţi secătuit de suflet? La fel se întâmplă cu acela căruia nu-i e suficientă fragranţa unei flori, ci vrea fragranţa întregii pajişti. O poate avea! Şi taurul are ştiinţa pajiştii, dar până şi el cunoaşte că la final va fi înlocuit.

SOLDAT LEMN: Nu suntem titani, ci, si unul, şi altul, acolo unde a trebuit să construiască.

SOLDAT FLOARE: Am crezut că sunt stăpâna alchimiilor din mine. Mi-am înfipt adânc rădăcinile în sol, nu pentru a mă mocirli, ci pentru a rămâne rezistentă la o altă revenire, însă…de când ai plecat două flori cresc simultan.

SOLDAT LEMN: La mine regăsirea înseamnă rememorare duioasă şi tihnită. Îmi încep dimineaţa cu ochii închişi să pot reitera un fragment din poveste, fără punctuaţie severă, fără metafore.

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că defectul meu cel mai mare e ancorarea în vegetal! Floarea e metamorfoza gândurilor mele pure. Petalele ei albe sau albastre sau roşii sunt toate cuvintele fericite pe care le-am trăit vreodată. Ştii de ce te iubesc?

SOLDAT LEMN: …Am ramuri…Sunt un măr…g…

SOLDAT FLOARE: Nu pentru ceea ce eşti! Ci pentru ce sunt eu când sunt cu tine.

SOLDAT LEMN: Vasăzică aşa! Sunt un fluture venit din amintire…

SOLDAT FLOARE: Şi eu, şi eu, şi eu…

SOLDAT LEMN: Vezi tabloul?

SOLDAT FLOARE:  E lăcuit în verde, frumos caligrafiat cu litere trasate în argint, închipuind patru ideograme, scrise în limba străveche a poveştilor: AICI ESTE DEPLINA LIBERTATE…îl văd, deci.

SOLDAT LEMN:  Dă-mi pace!

SOLDAT FLOARE: Ţi-aş da! De-aş şti cum s-o am pe-a mea. Desigur că nu am înţeles multe lucruri înainte. Câtă confuzie, câtă istorie! Am rămas pe meridiane diferite, în istorii şi geografii care ne exclud.

SOLDAT LEMN: Pare o porcărie…

SOLDAT FLOARE: Bineînţeles că nu e o porcărie! E, aşa cum am convenit, armistiţiul semnat de educaţie, gândire, posibilităţi materiale, sensibilitate, deplinătate fizică…

SOLDAT LEMN: Am să recunosc acum, după o veşnicie, că pasajul din Sartre e valabil! Când libertatea a izbucnit în sufletul cuiva…

SOLDAT FLOARE:…toţi Dumnezeii de pe lume nu mai au ce să îi facă!

SOLDAT LEMN: Sunt un regal cuvintele astea, până la urmă…

SOLDAT FLOARE: Ştii….mi-a trecut prin minte să cer favoarea inversării imaginilor. Dar nu ştiam ce să implor.

SOLDAT LEMN: Prezenţe şi absenţe…

SOLDAT FLOARE: Şi-nainte cu poveste că de-aicea mult mai este,…dar cât mai este?

SOLDAT LEMN: Deocamdată suntem unde suntem.

SOLDAT FLOARE: Ştiu. Mi-ai mai spus asta! Ne-am întânit mereu în acest moment epic. Ai să-mi spui că tu mi-ai dăruit mereu prezentul.

SOLDAT LEMN: Ghiceşte!

SOLDAT  FLOARE: Da, e un prezent în care eu trebuie să te ghicesc! Tu? Eşti tu? Dă-mi un indiciu! Vezi, eu am fost fericită în această iubire. E ceea ce m-a transformat. A fost sămânţa din care-am răsărit.

SOLDAT LEMN: Eu eram Gandharvas, Prinţul Şoimilor, iar tu trebuia să mă cauţi…

SOLDAT FLOARE:  Da, da, da…Îmi strigi: “Nu fi pomanagioaică, caută-mă temerar!”

Eu atunci fac cum ştiu eu mai bine. Ard tămâie pentru zeul a cărui preoteasă mă cred cât durează căutarea ta. Uite, mai fac doi paşi şi dacă nu te găsesc…

(din întuneric se aude o voce)

SOLDAT LEMN: Ai pătruns în apele teritoriale ale întunericului inimii mele! Luminează-ţi faţa!

SOLDAT FLOARE (intrând în joc): Nu mai am nicio scânteie de lumină! Am pierdut toată lumina căutându-te! Hei, sunt eu!

SOLDAT LEMN: Tu? Care tu? Ce cauţi tu în sufletul meu bântuit de furtuni?

SOLDAT FLOARE: Sunt eu…Eu şi…paşii mei…De prea mult aer în piept, am împărţit timpul în respiraţii cosmice, suflând poveşti şi vise infantile spre omenescul din noi. Din mine au mai  rămas doar bucăţi de suflet(ALMA), rătăcite într-o carte.

SOLDAT LEMN: Şi eu? Eu ce sunt? Aş vrea să fiu un copac uriaş într-un rest luminos de iarnă. Am să te las să te apropii puţin şi apoi, cu braţele crengi am să te apuc înainte să…

SOLDAT FLOARE:  Nu-mi spune! Povestea personajului meu nu s-a terminat…nu degeaba i se mai spune şi Generozitate Senină. Fericirea nu rămâne indiferentă dacă i-ai creat un Rai! A ta are Rai?

SOLDAT LEMN:…

SOLDAT FLOARE: Eu nu mi-am vrut inima ascunsă sub scoarţe groase de copac!  E poezia existenţei mele…şi…dacă am dat undeva ploaie, să mă ierţi! Pe mine, cea luată cu tine şi eliberată spre niciunde, spre înaltul de dincolo de închipuiri.

00181

Notă: Cândva am scris Soldat Frunză. Aşa ne-am întâlnit eu şi La Fee, sub bocancul întâmplării. Şi astăzi, ca şi ieri, vrând să cuvânt despre încântare, am furat(roşu-aprins) cuvintele ei şi le-am lăsat la învoiala întâmplării mele. Fiindcă…

– Ce e un elefănţel roz?

– Elefănţelul roz e cerul răsăritului, e purpuriul din noi!

De care nu te mai lepezi nicicând…

Astăzi m-am împurpurat mulţumită „Scrisorilor…”,  dar şi mulţumită celor 12 năzdrăvane îngroşate, pe care le vom găsi (de-om căuta) şi la psi©(1), scorpio, tineriu, vero, simonaR,  carmenMax, lili3d, cuvânticeldetoamnă şi iarăşi psi©(2).  Intrarea e liberă! Numai să intri curat şi cu iubire. Omul nu e de lemn, dar paşii lui pot fi. Şi lasă-n scris regal alb, ori ramuri în floare. De poţi…de vrei… Doar aşa îţi vei fi împlinit Raiul personal… cu iubirea de orice…ca o floare de măr pitic.

Comerţ

In arena luptelor sterile on aprilie 25, 2013 at 2:27 PM

Tu taie copacii pădurii pe care o respir,

eu o să cioplesc în ei formele în care te iubesc

ca o bucurie în inima unui necaz.

Tras de mânecă

In arena luptelor sterile on aprilie 22, 2013 at 12:27 AM

Ea moare,

puţin câte puţin,

pe câte un scaun,

pe câte o podea,

pe câte un ocean,

pe Canalul Mânecii,

pe apa Sâmbetei,

(cică femeile n-ar trece de ea),

aşteptând.

 

Din când în când o mai cheamă

câte-o poftă a inimii,

câte un deţinător de mână largă,

câte un spirit mândru că s-a străduit,

câte un prieten

la drum,

şi-şi încetineşte calul la o plimbare în sens:

de unde sunt,

ce sunt pentru tine?

 

Tras de mânecă,

în tăcerea iubirii fără ecou,

prins în îmbrăţişarea seminţei în nevoie de apă,

doar el e cel care-i dă răspunsul,

cel care-i ştie cu precizie ora de plecare,

cel care îi mai desenează în roşu un nor,

cel care îi zguduie florile din păr,

ca să nu-i mai semene,

şi totul continuă la fel,

ca un concurs de inventat răspunsuri,

corect– cuie-n palme – cum a fost scris.

00181

Cu mâna mai ferită (poate de o mânecă mai lungă) au scris pentru tema de luni şi psi©Scorpioanacondele, tineriu, carmen, garăpentrudoi.

‘nod nude

In cap umplut on aprilie 20, 2013 at 5:43 PM

Vorbeşte-mi, răspândeşte cuvântul

năvalnic, nu-l mai distruge.

Puternic în voce fii râu, precum gândul,

oricât ai greşi. Nu fă nod, fii nud! Ce-i în mine nu fuge!

Şi cântă-mi, în rostogol,

cât soarele, urlă puternic cât văile, cât viul,

cât rostul fii nud, umple spaţiul gol

care, oricum e scris de o mie

de ori,

de zori,

de flori,

de fiori,

ca să înnod nude.

Când zgomotul se culcă

în mreaja din pustiu

nu te mai teme să mă întâlneşti târziu,

nimic nu-i dogmă,

lasă-ţi suflet să viseze.

Vibreze!

Umblători curgători,

Dum(nezei) de circumstanţă,

suntem dum, dum-dum,

suntem în drum,

tu, Dum, du-mă acasă,

rezonanţă-n:

nod

peste intimitate,

nud

peste greutate.

nod nude-n realitate.

din dragostea pentru tine-mi construiesc acte,

închei pacte…

Dum(nezeu) nu e şoaptă,

în tăcerea din templu e vorbirea coaptă.

00181

E roi sentimentul, şuvoi, în mine, în ei: psi©, scorpioanacondele, garăpentrudoi, dor, lili3d, Carmen, Max în voi.

Rece-n zi e(-n unu)

In Rece-n zi e, Scrisorile Contesei de Chou-Fleur on aprilie 16, 2013 at 2:21 PM

486451_10200245979225924_2138697019_n

Rece-n zi e
capătul lumii din sine,
care e o alee în care poţi socializa pe bune cu furnicile.
Ele nu cară un grăunte şi jumătate în spate,
dar tot se cântăreşte ceva pe spatele lor:
„De aici şi până aici eşti pur! Restul aruncă-l!”
Rece-n zi e
omul care-ţi aduce ploaia,
când secundele se măsoară în kilometri,
o schemă deloc romantică,
dar în care soarele poate intra oricând în decor
cu semnul păcii tatuat pe dinţi.
Rece-n zi e
filmul mut,
în care muzica fericirii nu există şi nici cuvântul dat,
dar, bucură-te,
ai zâmbetul în limba română şi ooo, ce bine sună!
Rece-n zi e
iubirea, ca un măr pitic,
dar cel pe care-l iubeşti nu trebuie să ştie
că sub podul (care este el) se adăpostesc calici
şi că floarea de măr nu are stăpân.
Rece-n zi e
când zânele sunt două,
una frumoasă, alta urâtă
(depinde de cine bate tobele),
dar cine te pune să le cauţi la scăldat?
Caută-le mai bine în lada cu vopsele,
fiecare cu recuzita ei de candidată la o iubire autentică.
Rece-n zi e
Podul Calicilor,
sub care îmi cerşesc iubirea
(sus ţinută morţiş),
dar cine ştie?
Poate că sunt chiar eu delicateţea în falduri
(mâna nu e goală).
Rece-n zi e
şiretlicul din cuvinte,
dar din când în când mi-ar plăcea să împrăştii fluraşi
în campania împotriva Regatului Iubirii.
Rece-n zi e
când ajung în Şaua Subiectivei,
când montul creşte şi nu-mi mai încap în bocanc,
dar noroc că parfumul de basm e ameţitor,
precum ceaiul fetei în casă,
în care îmi înmoi cranţ-cranţ,
biscuiţii ieftini, care scot sunete de război ieftine,
iar numele generalului e Hai-Hui.
Rece-n zi e
când o relaţie e perfectă doar în jocul cu mărgele de sticlă.
În ceaiul de inimioară trebuie adăugat măcar un dram de nobleţe.
Aţi observat?
Cohorte de răgete de măgar ne-au speriat elefanţii.
Şi aş mai fi vrut să îi zic fetei în casă că ceaiul
rece-n zi fu,
dar e trecut(e fix!) de pagina 76,
am ajuns la pagina 77,
aşa că îngheţ în Drumul Cernelii,
în aburul lui halucinogen.
Aştept,
dar aştept numai până să treacă Poşta Lion,
să-i smulg calului trei fire de păr,
ca să-mi cos inima de Regină a animalelor.
Numai până mâine, Sol, datule!
Numai până mâineeeee…

100_7731

00181 Notă: Aceasta e o primă recenzie în felul, modul Alma Nahe,  a „Scrisorilor…” zânei La Fee. Orice asemănare cu personajul care sunt(al paginii 77) e pur. Întâmplătoare sunt doar rândurile în care ne regăsim.  Avem cu toţii un Autor al nostru, care ne-a scris şi descris cât a putut el de bine. Ştiu, nu e mare lucru să fii personaj, o să spuneţi! Dar într-o carte, hehe…  Trebuie să fii (un)nimic ori (un)mort şi cuvintele să te facă să pari viu. Dar dacă eşti un personaj  în carne  şi oase?(Şi grăsime, de ce să nu recunosc?!) 🙂

Ei, aici se schimbă lucrurile. Îi arunci ocheade autorului, el îşi modifică rândurile, îţi modifică şi replicile şi-ţi apare până şi fantoma, ca în Ham…let( the story begin). Eşti un fel de ultimul Godot.

Utopie în care nu mai aştepţi, ci pleci în căutare, la războiul de ţesut(adipocitele naibii), te cauţi până şi în vârful limbii, sau numai până la nea Titi, la magazinul din colţ şi asta fiindcă Autorul ţi-a promis că te vei afla cândva ca fiind un suflet bucuros, că, iată, ai o pagină a ta unde te poţi lăfăi, căci e plin câmpul de suflete triste!

Ştiţi povestea! O, poveste dragă!

Un om aştepta un om.
A venit alt om.
Alt om s-a mirat c-a găsit un om. 
Să-i dai ce poţi nu-i niciodat’ prea mult,
firimituri de tine, ascunse în amurg.
Să-i dai, nu doar durerile-ţi ce curg,
Ci şi îmbujorările din tot acest tumult.    
Eu aşteptam un om şi-a venit o zână. Nu m-am mirat. Aici unde aştept eu, florile îşi strâng petalele în aşteptarea viselor. Sau întru deşteptarea lor?! Nu mai ştiu…
Ea, zâna, are o cutie de scrisori aici. Scrieţi-i, cine ştie?! Poate că în cartea ei, răspunsurile verzi pe care le aşteptaţi au scăpat de întrebări colorate. 
Până şi semnul ei de carte e verde, un fir de iarbă, despicând cerul din gura-ne, însetata!

În forfota lui OM

In arena luptelor sterile on aprilie 13, 2013 at 4:56 PM

Ce toropeală o cuprinse-n drum!
De săptămâni, firul se încâlcise şi nu mai putea nicicum
să înţeleagă de ce cuvintele nu sunt făcute
ca în iubire să se desfăşoare-ntins şi fără cute.
Ele se-ncurcă parcă dinadins
şi se lucrează într-un alt model, desprins
din altă ţesătură, cam aspră şi urâtă.
 
-Am să te las aici, în scris, ademenire!
Îţi mulţumesc de prima ta venire,
dar eu acuma plec , nu prea departe,
acolo-n carte, unde muzica uneşte, nu desparte.
Nu mă ruga, altcineva  doreşte să-l veghez:
sufletul meu. Şi peste el azi nu mai trecem, nu cutez!
 
Ce spui? Ei bine, nu, îţi mulţumesc! Mi-ajunge cât am stat.
Nu-s săptămâni, sunt multe primăveri pe care ţi le-am inventat
când iernile erau prea reci, ademenire,
ca muzica să fie soare,  rugă-n zămislire
altor iubiri.
 
Nu, nu! Nu sunt altcineva, nu te-ntrista, ştrengare!
Că nu mai vreau nimic să trecem în uitare,
nu-i vina ta! Şi-apoi cuvintele cam fură
şi-uite, şi-au făcut un fel de dictatură.
 
Dar de vei vrea să vin vreodat’, nu fi plebeu,
fii secetă şi- ascultă-ţi prima sete!
Doreşte-mă, nu-n cană,
nici arteziană, nici bacoviană
şi-apoi de-ţi voi fi ploaie, tu fă-mă curcubeu,
mă-mbătrânesc războaie, arbalete…
 
*
 
Departe-n miezul nopţii, în tăcerea cea de somn,
şi nu în prada zilei, în forfota lui Om,
o umbră îşi dădea cu fard şi roş pe buză,
s-ascundă chipul său într-o expresie confuză.
Firele mustăcioarei erau umede de vin,
cânta un cântec, unul nou(de-alin):
„vârfuri, prăpăstii
uscat şi mări, o hartă
inima  noastră…
Căci tot alerg spre mine, da’ nici că mă ajung.”
Trăia aşa, în felul lui haios, scăldat de ploi,
pulverizând metafore pentru un prieten, doi.
Poate că îşi găsise, neobosită minte,
Un dram de pace nouă, de nespus în cuvinte.
 
În ea, cea încurcată la-nceput,
în firul gândului mereu neîncăput,
tot lumină. Şi cerneluri cât pământul.
 
Deşi-i ploua nu se lua culoarea.
(Lumina e doar semnul voinţei Lui, penumbră.
 Nici gând nu prinde formă, decât de-l iei cu umbră!)
 
În umbra nenevoii, cătând înţeles fecund,
în locul unde vorbele se-ascund,
(din cel strat de sus),
cu chicotul, un duh mai modela câte un nor nespus,
apoi, fireşte, aşezat în contemplare,
îşi admira, în margine de verb, a sa lucrare.
 
 
 
 
Duzinari: psi©, dor, roxana, carmen pricop, cristian, simonaR, scorpio, carmen.

Următorul pas

In arena luptelor sterile on aprilie 5, 2013 at 10:00 PM

534072_129967713854977_1369152944_n

Prima dată se ia o femeie, de preferinţă altistă,

chip obişnuit,

dar hipnotică şi neserioasă ca un anotimp,

ca o dimineaţă cu cosiţe împletite,

rubicondă.

Se închipuie abstract,

lipită de toţi pereţii

într-un spaţiu cu ecou,

luminat incert, poate solar,

cu toată libertatea pe care ţi-a dăruit-o ăl de sus:

ceasseridestingrădini.

Pe urmă i se despleteşte părul,

i se scutură a e i u o varul,

involuntar,

prizonier.

Caută-i piatra seacă,

pe urmă, fă-o să plângă,

ca să-ţi dea apă,

las-o la soare,

ca să-ţi dea sare!

Ea, în genunchi,

recunoscătoare,

îşi va nota în gând să renoveze în altă culoare:

în brun,

în verde…

Ei, şi dacă ai ajuns până aici zi-i aşa:

(în)Alto(mereu alto),

vrei să fii sss

‘oaţa mea?

00181duzinari: psi©, scorpio, dor, vavaly, lili3d, tineriu, anacondele(bine-aţi revenit, încolăcitelor!), La Fee, abisurile, dia na, roxana, carmen, simonaR, max, silving.