Mă schimb. Cu certitudine întotdeauna în extensie faţă de afirmaţie, un fel de troc al acestei întâlniri cu mine, sau cu altcineva în afecţiune. Înşir pe o dreaptă dorinţe şi m-ascund în secunde preţioase de omenie, unde comunicarea e singurul indicator care poate aduce raze blânde, crescând somnul lumii, dar trezind interesul pentru propria trezire, atrasă de o putere necunoscută, în sus sau în jos, ca un taler de balanţă, în funcţie de greutatea sau uşurinţa receptorului de-a se opri din acele zigzaguri capricioase caracteristice celui poziţionat în rol de receptor.
Alt indicator în extensie în aceste întâlniri-transfer, în care cu certitudine, comunicarea cu tot ceea ce e exterior aduce ca troc pe masa infinită albastră şi verde a devenirii dorinţe mai vechi, nu neapărat preţioase, ci sentimentul că iubirea e un fel de balanţă între afirmaţie şi afecţiune, e poziţionarea în omenie.
Am vrut să rămân neschimbată! Afirmaţie care îmi vine dintr-o anume certitudine că de multe ori sunt mai preţioase acele dorinţe în care comunicarea lor dă greş. Acestor întâlniri, bazate pe troc, le caut ca şi indicator acele frânturi de omenie ale celui aflat la capătul dorinţei, mai cu seamă pe cele aflate în extensie, fără balanţă şi pe care-l simt în afecţiune faţă de mine, deloc efemer. Şi cred că e valabil şi invers. Însă în acelaşi timp eu simt şi celălalt adevăr. Simt şi o apăsare privind îndărăt.
Mă schimb, am vrut să rămân neschimbată e acea afirmaţie asemeni unui tărâm pe care nu-l poţi conduce, cu tristeţe eu recunosc semnele unei dorinţe- indicator, care duce inevitabil la troc şi e şi normal să fie aşa într-o lume largă, unde nimic nu e ferm, până şi fulgii de zăpadă sunt şovăielnici.
Preţioase sunt acele momente de afecţiune, inimă plămădită anume de artist, în care îmi adun firele de paie din păr, şi asta numai fiindcă îmi amintesc mugetul vacii, tropăitul calului, behăitul oii, reprezentări în momentele lor de omenie, dar şi fiindcă cu certitudine nu există întâlniri care să te lase neschimbat, fie că e vorba de comunicarea acestui aspect, fie că nu, căci atunci intervine implicit acel impuls spre libertate, în extensie faţă de balanţa în care stau câteodată şi cuget la toate astea, depăşind începuturile şi făurind întrupări vizibile.
Când sunt în schimbare, cea care mă înlocuieşte vine brusc, dar cumva este cea aşteptând în extensie invizibilă. Dar ştiută, cu preţioase adăugiri ori eliminări, la care mă aşteptam la acest capăt al schimbului. Nu era o ţintă, dar m-am simţit silită sau am auzit chemarea, sau cine ştie ce altă explicaţie.
Infinit de straniu e totul, dacă-l gândeşti ca pe un tot, şi mai ales mă voi afla întotdeauna încurcată în certitudine, fiindcă voi împărţi totul.
Prin iată, m-am schimbat, închei un nou troc, indicator al altor dorinţe, ale altor întâlniri în care de obicei, noi oamenii ne momim cu gemete, precum animalele, abandonând balanţa care nu poate cântări nicio afirmaţie de moment, comunicarea făcându-şi loc mai degrabă prin gesturi de afecţiune şi în care nu încape sentimentul de omenie, ci în luare aminte, cu auzul la pândă, întru căutarea liniştii comune. Însă câteodată totul se risipeşte, totul se duce naibii, de parcă i-am fi datori. Noroc de câte un instinct viguros pe care, din când în când îl posedăm pe traseul ăsta al facerii, întru stingere.
Şi ştim cu toţii toate astea, noi cei cu mintea activă! Ştim că scrisul e o limbă secretă, care aprinde, şi pe care o desluşim şi o învăţăm foarte repede mai ales din durere, răbdându-ne înstrăinarea, ori înflorind bucuria unui moment oarecare întors.
Dar atât de repede se veştejeşte tot, ce păcat, deşi abia ce apucase a-nflori!
