Locuiam într-un perete alb.
M-am lipit de el într-o seară, ca o umbră, când plânsul mă înecase
şi-au trecut 13 ani.
Până când mi-am şters lacrimile,
până când mi-am suflat mucii…
Ochii mi se umflaseră şi nu mai vedeam adevărul,
pentru adevăr îţi trebuie ochi rimelaţi.
Nu-l mai renovasem de mai bine de un deceniu.
Mă îngălbenisem ca şi el,
mă afumasem ca şi el,
până şi prietenii mei nu mă mai recunoşteau,
şi e ciudat, că se sprijineau de mine când se clătinau,
ameţiţi de mirosul ierbii,
ori poate fiindcă crezând că nu mai sunt eu,
că sunt un perete alb trainic,
nu contează cât de tare dai,
că primeşti oricum.
Dar eu nu eram amărâtul de perete,
eram doar un locuitor al lui,
îngălbenindu-se treptat şi naiv, crezând că vom face cu toţii
ceea ce-ar trebui să se întâmple.
Locuiam într-un perete alb,
rece,
unde-mi executam liniştită programul artistic,
dar măcar era al meu.
Alţii locuiau de bunăvoie în pereţii coloraţi ai altora
şi preţ de câteva minute, dezlipindu-se de cald, de ei înşişi
şi de pereţi,
îşi reglau pulsul, amintindu-şi gâtuiţi de emoţie ce contează,
visând la propriul perete alb,
apoi mergeau la ale lor
ca să-şi cumpere pigment colorat,
cu primul venit,
cu primul întâlnit.
Locuiam într-un perete alb,
Nu mă mai uitam peste umăr,
totul îmi venea din faţă,
şi ceea ce era în spatele meu era doar întoarcere.
Nici în stânga nu mai era ce era,
nici în dreapta nu mai era ce era,
dar locuind acolo, mă bucuram,
luam în seamă urările,
nesocoteam câteva semne,
şi mă împrieteneam cu alt nimic,
la fel de important ca toate.
Repetând.
Repetându-mă, nu ca să fixez,
repetându-mă, ca să elimin
şi înscriind câte un râs şi-un plâns zilnic,
din toată inima.
Asa vasazica, un perete alb! Eu locuiesc o cutie de pantofi!
ʚįɞ
ʚįɞ? Ăsta e un fluture sau o molie de cutie?
Cred ca e o molie, dar si molia e un fluture, la o adica! hahahhaah! Ia si tu una!
ʚįɞ
ʚįɞ
Am luat-o! Mi-am lipit-o de peretele inimii. 🙂
Asa, mai, ma bucur! E un sufletel, acolo! :))
De-ar gândi aşa toţi oamenii, ca zânele! Da’, deh…
Las’ ca si zanele o mai iau pe aratura! Dar, in general, sunt cuminti! Cling!
Vezi ca molia e de la chinezi, asa ca nu stie decat chinezeste! Sa o fluieri de trei ori lung si o data scurt!
Fluierat piţigăiat,
chemând molii pe-nserat,
să ţi se aşeze gene,
să te vândă lui Moş Ene.
Sa-mi aduca somn usor
Sapte pureci pe-un picior!
Cling!
13 e numar cu ghinion, insa daca e rugat isi neutralizeaza raul. iar tu l-ai rugat foarte frumos, dupa parerea mea.
Rugăminţile sunt magice şi vindecă, aşa e. Nu ştiu cum e să rogi urât un 13, dar am să încerc cândva şi aşa, pentru echilibru, cine ştie câte se ascund în spatele urâtului… 🙂
Exista si o parte buna
A lucrurilor.
In spatele albului
Rece
Ai reusit sa te pastrezi
Tanara.
Dacă ai propriul tău perete, nu se surpă ce e sub perete, aşa spune legenda, care te păstrează, într-adevăr, tânără, precum spui. Şi desigur, e o găselniţă de meşter, cu el zece, care-i şi întrece. 🙂
Aş vrea şi eu să locuiesc într-un perete alb. Chiar şi îngălbenit, tot mai aminteşte de începuturile cele fără pată. Dar eu locuiesc într-un perete albastru, înnorat de-acum de câte vremuri s-au scurs pe el… M-ai făcut să mă întreb în ce culoare mi-aş vopsi peretele.
„până şi prietenii mei nu mă mai recunoşteau,
şi e ciudat, că se sprijineau de mine când se clătinau,
ameţiţi de mirosul ierbii,
ori poate fiindcă crezând că nu mai sunt eu,
că sunt un perete alb trainic,
nu contează cât de tare dai,
că primeşti oricum.” – frumoasă prietenie inspiri! Dacă şi prietenii ţi-s la fel de trainici, ridicaţi împreună un sat. 🙂
Eu mi-s proasta satului, Carmen! 😆 Nu inspir ce trebuie. Şi nu-mi rămâne altceva decât să învăţ iar şi iar să respir.
Perete de care te sprijini sau lacrimi laşi să îţi curgă
nu vezi că-n el lasă urmă orice cuvânt, orice rugă.
Perete ce nu crezi vreodată că ar putea să se frângă,
la umbra lui răcoroasă durerile par să se strângă.
Şi nu înţelegi că le-nghite şi lutul din miez se înmoaie
când vezi că pe-afară e tare, nu crapă şi nu se îndoaie.
E-atât de uşor să-ţi reverşi preaplinul pe zidul cel dur
dar zidul ar vrea o pripoană să nu se mai simt-aşa singur
cu toate cuvintele lumii, cu lacrimi, dureri, supărări
scrise cu dalta în el, şubreziri petrecute-n tăceri…
Cam aşa ceva?
Da, cam aşa…şi cumva, în ciuda poeticii superbe. 🙂
Sărumâna de laudă!
Înseamnă că eşti un om puternic cu o mare slăbiciune pentru.. oameni. 🙂
peretele tău e alb, jur! recunosc cuvintele toate. ba chiar şi lacrimile. şi-ţi spun din nou: peretele tău e alb şi străluceşte. cine nu vede asta e orb. iar cine s-a sprijinit căutând alţi pigmenţi şi altceva… ducă-se. contează cei care rămân.
ridică ziduri albe cu cei care te merită. restul e praf în vânt…
Nu-mi place să ridic ziduri, decât cel mult de hârtie. Iar dacă o să ridic vreodată, o să fac asta pentru o căsuţă de poveste, pe pământ rodnic. 🙂
Cine rămâne are un motiv, cine pleacă poate că are mai multe motive, sau e indiferent. Nu îi judec, fiecare după vreri şi nevoi. Cei pentru care contez, îmi vor spune că da, contez. Unii au făcut-o deja, alţii n-o vor face niciodată, pentru simplul motiv că ei sunt praf…în vânt. 🙂
pentru mine contezi, deşi nu te cunosc în real, deşi nu ţi-am spus asta niciodată. dar îmi place să cred că ştii deja.
🙂 Să-ţi placă şi în continuare, pisică, căci aşa e, ştiu! Crezi bine! Realitate e ceea ce vede ochiul, aşa se zice. Ori, chiar dacă spaţiul ăsta e virtual, tot ochiul priveşte. 🙂
nu, almanahă, realitate e ceea ce vede sufletul. iar sufletul vede şi prin cuvinte nu numai prin ochi. 🙂
vine ea primăvara, n-ai grijă… vineee…
All we are is dust in the wind, anyway…
Vorbim aceeaşi limbă, deci…
Aşa o fi…
Toți avem peretele nostru alb.
E drept că de la el e doar pornirea. Că unii și-l vopsesc, că alții îl mânjesc, poate unii și-l sparg, și-l modifică arhitectural, îl desenează sau îl abandonează dintr-un sentiment de a-și duce existența în dorul lelii….asta e altă poveste.
M-ai pus pe gânduri…
Să nu le striveşti! 😆
Auditie si vizionare placuta !
Aliosa.
Chiar daca mi-e trist, textul tau e scris cu doruri..in pereti!