Locuiam într-un perete alb.
M-am lipit de el într-o seară, ca o umbră, când plânsul mă înecase
şi-au trecut 13 ani.
Până când mi-am şters lacrimile,
până când mi-am suflat mucii…
Ochii mi se umflaseră şi nu mai vedeam adevărul,
pentru adevăr îţi trebuie ochi rimelaţi.
Nu-l mai renovasem de mai bine de un deceniu.
Mă îngălbenisem ca şi el,
mă afumasem ca şi el,
până şi prietenii mei nu mă mai recunoşteau,
şi e ciudat, că se sprijineau de mine când se clătinau,
ameţiţi de mirosul ierbii,
ori poate fiindcă crezând că nu mai sunt eu,
că sunt un perete alb trainic,
nu contează cât de tare dai,
că primeşti oricum.
Dar eu nu eram amărâtul de perete,
eram doar un locuitor al lui,
îngălbenindu-se treptat şi naiv, crezând că vom face cu toţii
ceea ce-ar trebui să se întâmple.
Locuiam într-un perete alb,
rece,
unde-mi executam liniştită programul artistic,
dar măcar era al meu.
Alţii locuiau de bunăvoie în pereţii coloraţi ai altora
şi preţ de câteva minute, dezlipindu-se de cald, de ei înşişi
şi de pereţi,
îşi reglau pulsul, amintindu-şi gâtuiţi de emoţie ce contează,
visând la propriul perete alb,
apoi mergeau la ale lor
ca să-şi cumpere pigment colorat,
cu primul venit,
cu primul întâlnit.
Locuiam într-un perete alb,
Nu mă mai uitam peste umăr,
totul îmi venea din faţă,
şi ceea ce era în spatele meu era doar întoarcere.
Nici în stânga nu mai era ce era,
nici în dreapta nu mai era ce era,
dar locuind acolo, mă bucuram,
luam în seamă urările,
nesocoteam câteva semne,
şi mă împrieteneam cu alt nimic,
la fel de important ca toate.
Repetând.
Repetându-mă, nu ca să fixez,
repetându-mă, ca să elimin
şi înscriind câte un râs şi-un plâns zilnic,
din toată inima.
