alma nahe

Archive for ianuarie 2013|Monthly archive page

O, Ani vers are

In Cinéma cântat on ianuarie 21, 2013 at 12:02 AM

Mă duc la plimbare
c-o animatoare uluitoare.
Tulburătoare sincronizare,
am şi eu vers şi Ani are.

O, Ani vers are! O, Ani vers are!

Seducătoare pustiitoare,
poruncitoare, scânteietoare,
buzele ei sunt calde cuibare,
am şi eu cuib, şi Ani are.

O, Ani cuib are! O, Ani cuib are!

00181

Psi©lunatici: psi©, Carmen, Tineriu, Tibi, Vero(cinisme), Anavero, Dor, Scorpiuţ, Cita, LaFee, vavaly, Diana, Miţa.

Închipuiri

In cap umplut on ianuarie 19, 2013 at 3:09 PM

Mă schimb. Cu certitudine întotdeauna în extensie faţă de afirmaţie, un fel de troc al acestei întâlniri cu mine, sau cu altcineva în afecţiuneÎnşir pe o dreaptă dorinţe şi m-ascund în secunde preţioase de omenieunde comunicarea e singurul indicator care poate aduce raze blânde, crescând somnul lumii, dar trezind interesul pentru propria trezire, atrasă de o putere necunoscută, în sus sau în jos, ca un taler de balanţă, în funcţie de greutatea sau uşurinţa receptorului de-a se opri din acele zigzaguri capricioase caracteristice celui poziţionat în rol de receptor.

Alt indicator în extensie în aceste întâlniri-transfer, în care cu certitudinecomunicarea cu tot ceea ce e exterior aduce ca troc  pe masa infinită albastră şi verde a devenirii dorinţe mai vechinu neapărat preţioaseci sentimentul că iubirea e un fel de balanţă între afirmaţie şi afecţiune, e poziţionarea în omenie.

Am vrut să rămân neschimbată!  Afirmaţie care îmi vine dintr-o anume certitudine că de multe ori sunt mai preţioase acele dorinţe în care comunicarea lor dă greşAcestor întâlniri, bazate pe troc, le caut ca şi indicator acele frânturi de omenie ale celui aflat la capătul dorinţeimai cu seamă pe cele aflate în extensie, fără balanţă şi pe care-l simt în afecţiune faţă de mine, deloc efemer. Şi cred că e valabil şi invers. Însă în acelaşi timp eu simt şi celălalt adevăr. Simt şi o apăsare privind îndărăt.

Mă schimb, am vrut să rămân neschimbată e acea afirmaţie asemeni unui tărâm pe care nu-l poţi conducecu tristeţe eu recunosc semnele unei dorinţe- indicatorcare duce inevitabil la troc şi e şi normal să fie aşa  într-o lume largă, unde nimic nu e ferm, până şi fulgii de zăpadă sunt şovăielnici.

Preţioase sunt acele momente de afecţiuneinimă plămădită anume de artistîn care îmi adun firele de paie din păr, şi asta numai fiindcă îmi amintesc mugetul vacii, tropăitul calului, behăitul oii, reprezentări în momentele lor de omenie, dar şi fiindcă cu certitudine nu există întâlniri care să te lase neschimbat, fie că e vorba de comunicarea acestui aspect, fie că nu, căci  atunci intervine implicit acel impuls spre libertate, în extensie faţă de balanţa în care stau câteodată şi cuget la toate astea, depăşind începuturile şi făurind întrupări vizibile.

Când sunt în schimbare, cea care mă înlocuieşte vine brusc, dar cumva este cea aşteptând în extensie invizibilă. Dar ştiută, cu preţioase adăugiri ori eliminări, la care  mă aşteptam la acest capăt al schimbului. Nu era o ţintă, dar m-am simţit silită sau am auzit chemarea, sau cine ştie ce altă explicaţie.

Infinit de straniu e totul, dacă-l gândeşti ca pe un tot,  şi mai ales mă voi afla întotdeauna încurcată în certitudine, fiindcă voi împărţi totul.

Prin iată, m-am schimbat,  închei un nou troc, indicator al altor dorinţe, ale altor întâlniri în care  de obicei, noi oamenii ne momim cu gemete, precum animalele, abandonând balanţa care nu poate cântări nicio afirmaţie de moment, comunicarea făcându-şi loc mai degrabă  prin gesturi de afecţiune şi în care nu încape sentimentul de omenie, ci în luare aminte, cu auzul la pândă, întru căutarea liniştii comune. Însă câteodată totul se risipeşte, totul se duce naibii, de parcă i-am fi datori. Noroc de câte un instinct viguros pe care, din când în când  îl posedăm pe traseul ăsta al facerii, întru stingere.

Şi ştim cu toţii toate astea, noi cei cu mintea activă! Ştim că scrisul e o limbă secretă, care aprinde, şi pe care o desluşim şi o învăţăm foarte repede mai ales din durere, răbdându-ne înstrăinarea, ori  înflorind bucuria unui moment oarecare întors.

Dar atât de repede se veştejeşte tot, ce păcat, deşi abia ce apucase a-nflori!

 Duzinari:

1. Vero 2. psi
3. psi 4. cita
5. tibi 6. tibi
7. Max 8. Dia na
9. almanahe 10. scorpio
11. Dictatura Justitiei 12. La Fee
13. cammely 14. dor
15. carmen pricop 16. anacondele

Ieşirea din cerc

In arena luptelor sterile on ianuarie 14, 2013 at 12:27 AM

M-a întrebat Sever,

e sufletul tău?,

arătând spre el.

Iar el,

sufletul meu,

căutându-şi plinul

în al locului fel,

se zbătea pe deasupra

şi loc îşi găsea,

în ieşirea din cerc

şi în vorba de nea.

 

L-a întrebat Sever,

e sufletul tău?

arătând spre mine.

Pot s-o strâng în braţe,

s-o simt numai eu?

Non ti preoccupare!,

a continuat  îmbătat,

îmbrăţişându-te, gândul bun,

ca un fulg,

ţi s-a topit pe obraz

şi-ai aflat:

cercul nu te-a mai strâns,

te-a vindecat!

 

Sever, noi, în nopţile cu ninsoare,

nu suntem nici triunghi,

nu suntem nici dalie-n floare.

Eu şi el suntem cercul dintr-un pătrat

ce-a-ngheţat

niciodată-nceput,

niciodată-ncheiat.

El e sufletul meu nemângâietor,

eu îi sunt misticul dintr-o notă

şi liricul din subsol.

Şi împreună-n înlănţuire,

o za-ntr-alta,

suntem valul ce pleacă, ce vine.

Iar deasupra-ne,

dintr-un timp ferecat,

un zmeu roş, fermecat,

seara ne-adoarme,

spre mântuire

şi-n al inimii cat,

ne mai pune ziua înc-un lăcat.

00181

S-au mai încumetat să iasă din cerc, înscriindu-se-ntr-un pătrat şi psi©,

1. Griska 2. carmen pricop
3. carmen pricop 2 4. tibi 1
5. tibi 2 6. Scorpio
7. almanahe 8. dor
9. Dictatura Justitiei 10. Abisurile
11. altcersenin

Submit your link:

Locuiam într-un perete alb

In cap umplut on ianuarie 9, 2013 at 3:05 PM

Locuiam într-un perete alb.

M-am lipit de el într-o seară, ca o umbră, când plânsul mă înecase

şi-au trecut 13 ani.

Până când mi-am şters lacrimile,

până când mi-am suflat mucii…

Ochii mi se umflaseră şi nu mai vedeam adevărul,

pentru adevăr îţi trebuie ochi rimelaţi.

Nu-l mai renovasem de mai bine de un deceniu.

Mă îngălbenisem ca şi el,

mă afumasem ca şi el,

până şi prietenii mei nu mă mai recunoşteau,

şi e ciudat, că se sprijineau de mine când se clătinau,

ameţiţi de mirosul ierbii,

ori poate fiindcă crezând că nu mai sunt eu,

că sunt un perete alb trainic,

nu contează cât de tare dai,

că primeşti oricum.

Dar eu nu eram amărâtul de perete,

eram doar un locuitor al lui,

îngălbenindu-se  treptat şi naiv, crezând că vom face cu toţii

ceea ce-ar trebui să se întâmple.

Locuiam într-un perete alb,

rece,

unde-mi executam liniştită programul artistic,

dar măcar era al meu.

Alţii locuiau de bunăvoie în pereţii coloraţi ai altora

şi preţ de câteva minute, dezlipindu-se de cald, de ei înşişi

şi de pereţi,

îşi reglau pulsul, amintindu-şi  gâtuiţi de emoţie ce contează,

visând la propriul perete alb,

apoi mergeau  la ale lor

ca să-şi cumpere pigment colorat,

cu primul venit,

cu primul întâlnit.

Locuiam într-un perete alb,

Nu mă mai uitam peste umăr,

totul îmi venea din faţă,

şi ceea ce era în spatele meu era doar întoarcere.

Nici în stânga nu mai era ce era,

nici în dreapta nu mai era ce era,

dar locuind acolo, mă bucuram,

luam în seamă urările,

nesocoteam câteva semne,

şi mă împrieteneam cu alt nimic,

la fel de important ca toate.

Repetând.

Repetându-mă, nu ca să fixez,

repetându-mă, ca să elimin

şi înscriind câte un râs şi-un plâns zilnic,

din toată inima.

 

Ieşiţ poleiţ

In joi alb on ianuarie 3, 2013 at 5:27 PM

Uneori lipseşte i-ul, îşi ia şi punctul (de)pe el şi dispare. Uneori lipseşte chiar punctul, un fel de călătorie-umbră, drum neînceput. Dar el rămâne acolo, invizibil, rămâne cu fantoma cuvintelor arse-n noapte căutându-l. Îl pui după fiecare gând, sperând să treci de el, poleit. Îl pui şi uiţ(i) de el, fugar/ă sperând să-şi reamintească el să revină lângă ce stă scrijelit deja în propoziţii pline, punct plin, cu mirări pline. Nevenind, derutează mirări goale, care produc propoziţii nude cu care îţi începi noua zi, prima din noul an.

A doua zi din noul an începe cu tine nud, împlinire precum a unei fantezii cu o femeie opulentăPrea triste punctele nopţii ei nu-s, căci ţi-apropie cer-ul pe care ţi-l îndepărtase altcineva, răzgândindu-se. Şi te explorează altcineva, aşa mare şi goală. Noi înălţimi, noi sărituri peste. Nu te exploatează! Te umple şi-ţi explodează fals punctul, ca o boabă de strugure pe care o explodezi călcând din greşeală, mustuind-o.

Caută-te  îţi scrie el, îndepărtătorul de i-uri, decisiv, şi găsindu-te, dacă o să vezi că eşti bună, o să vezi că şi drumul e bun. De parcă căutările nu mai au niciun preţ. De parcă s-au ieftinit aşteptările. Ai observat? Oamenii(spre deosebire de animale) ţi te întorc altfel decât eşti. Ţi te întorc ne-bun/ă. Altfel decât îţi zice că eşti (cum eşti) propria OglLIndă.

Cu i..nima fâşii. Cu iubirea.

I…ubirea, ca şi ciumă, căreia îi cauţi în cuvinte aproapeliniştea, aproapevindecarea. Căreia îi refuzi punctele cu i. De care te-agăţi.

Ieşiţ poleiţ din asta, împăcaţ cu ceilalţ?

Intraţ uşor! Nu deranjaţ! Prea triste visele-s, absurdul e comic.

Tragem perdeaua şi privim stelele. Pe cele pe care le vedem. Eu am privit în pământ şi tot le-am văzut, fiindcă nu erau pereţ. Deşi totul era în ruină.

Simţ cum devine şi filmul tău? Dacă simţ, îţi ofer o noapte cu mine explodând, maimul(t)gând.

Şi nu-mi da! Nu…ruieşte-mă!