alma nahe

Archive for 27 octombrie 2012|Daily archive page

Îmbogăţeşte& elimină

In Superblog2012, teatru on octombrie 27, 2012 at 11:50 PM
M-am oprit în dreptul felinarului aprins
şi-am privit pânza de păianjen croşetată artistic în jurul lui.
Se aşezase dantelă, în armonie cu lumina lui şi cu liniştea,
pe care numai înserarea ştie să o dăruiască oraşului.
Am privit un timp legănatul ei în bătaia vântului
şi mi-am închipuit că şuşotesc împreună despre oameni.
Şi-am închis ochii, ca să aud mai bine ce-şi zic.
“Pentru ce eşti aici, ştii?”întreabă vântul,
cu sugestie în voce, exprimată în conflict cu anotimpul,
aflat la rându-i în conflict cu temperatura ridicată.
N-am răspuns imediat (nici nu ştiu dacă mie mi se adresa),
am rămas cu ochii închişi  şi nu i-aş fi deschis pentru nimic în lume,
căci soluţiile apar mai greu când îi deschizi
şi vezi că nu e nimeni,
şi că în afară de tine şi de timp, nu te presează nimic să răspunzi imediat.
Poţi să nu răspunzi deloc,
oricum e un răspuns doar pentru tine,
„îmbogăţeşte & eliminăîmi trece prin gând,
precum o unealtă pentru decupat forme şi  priorităţi.
“Trebuie să ajungi undeva?” mă întreabă şi pânza în zeci de nuanţe,
şi dintre ţesăturile ei se ivesc, pătrăţică cu pătrăţică,
mai mari, mai mici, vietăţi luminoase,
personaje jucate deja pe scândură.
Uite-mă Logodnica în Transfer de personalitate,
hei, Lucinda, ce mai faci, tot îndărătnică, tot îndrăgostită de cine nu trebuie,
tot sub îngrijirea unui Doctor fără voie?
Uite-o şi pe Preoteasă, cu nasul tăiat de Păcală şi
uite şi primul meu rol, Pipiţa în Se caută un mincinos
(l-or fi găsit?).
„Spune-mi domnişoară Pipiţa, cum stai cu dispoziţia?” parcă mai ieri
mă întreba Vrasidas, habar nu mai am ce-i răspundeam…
Uite O mască, uite încă una,
multe necunoscute,
piei de-mbrăcat ale altor texte,
unele încă nescrise.
Tu, om şi actor în acelaşi timp, vrei să ajungi undeva,
dar acela nu e un capăt,
e doar o oprire
şi între toate astea, ca şi direcţie, scopul,
care e acolo, înăuntrul tău, în sfadă, la taifas cu personalitatea ta,
cu putinţele  şi dorinţele tale.
“Eşti ceea ce ai?” mă întreabă şi cerşetoarea, pe care n-o observasem de la început,
deşi aveam ochii larg deschişi atunci,
dar acum, cu ei închişi, o simţeam până-n măduva oaselor,
cum stătea spectator ghemuit lângă zidul bisericii,
una cu zidul, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea,
împăcată cu ceea ce este, dar sfredelindu-mi tăcerile,
deşi mută.
“Eu sunt un om fericit,” le spun cu glas ferm,
“nu trebuie să ajung nicăieri şi nici nu sunt ceea ce am,
fiindcă n-am mare lucru.
Sunt ceea ce fac! Sunt reputaţia mea!” şi mândria mă umflă,
mă ridică în vârful degetelor de la picioare.
“Şi fireşte că ştiu de ce sunt aici,
am venit pe lume să creez ceva important!”,
şi zicând asta simt
cum mă umflu şi mai mult,
cum mă ridic şi mai mult,
nu mai simt trotuarul,
mă îndepărtez de toate…
“Stiţi cumva cât e ceasul?” mă surprinde un trecător cu ceasul la mână,
“Trebuie să ajung undeva, cred c-am întârziat.” continuă el, impacientat,
eu îi dăruiesc ceasul,
ora,
i-aş fi putut dărui şi Tinereţe fără bătrâneţe,
dar n-a cerut,
el pleacă mai departe grăbit, uitând să-mi mulţumească,
dar nu-i nimic, oamenii sunt uituci
(doar de-asta şi e în poveste o Vale a Plângerii).
Eu urc continuu, până-nspre acoperişul teatrului,
trec prin el, mă opresc pe scenă,
simt podeaua tare,
trag cu ochiul de după cortina trasă:
sala e plină,
viaţa mea la fel,
oamenii din sală sunt afectuoşi,
viaţa mea e până la refuz plină cu oameni afectuoşi,
care mai de care mai săritori.
Uite-l şi pe trecător, se aşază la locul lui, transpirat,
(l-am recunoscut după ceas), abia îşi trage suflul
“Mai e un minut şi începem!”, mă anunţă nea’ Nelu, calm,
cu mâna pe şnurul cortinei,
Costică filează unul din reflectoare
(ne dă semnalul că e în post),
printre dinţi îi simt dulcele destinat sălii,
ori cerinţelor în plus, care nu-s în fişa de post.
Gata,  întuneric, se dechide cortina,
“Hai, şî!” îmi vin în gând vorbele lui Naum,
zâmbet,
stai, azi e teatru absurd,
fii firească!
„Rămâi curată, frumoasă, deşteaptă,
în pofida murdarilor, urâţilor şi proştilor!” mi-au devenit cuvinte de închinăciune,
mulţumesc, domnule Lungeanu!
Intru,
sala râde,
femeia de serviciu cască,
mă opresc în dreptul felinarului aprins
şi privesc pânza de păianjen,
croşetată artistic,
apoi mă ghemuiesc,
spectator al întunericului din scaune,
lângă zidul bisericii de hârtie,
din Regatul de Hârtie,
cerşind alte înţelesuri şi
(a)mestecând răbdări.

Duzina de cuvinte. Aceleaşi 12 cuvinte, alt înţeles, altă poveste şi la psi©, irealia, grişka, scorpio, dor, Carmen Pricop, D’agatha.

Reclame