alma nahe

Boreală

In Superblog2012 on Octombrie 24, 2012 at 1:23 PM

Dragul meu,

Calc iar pe covorul cu frunze aurii, roşii şi vinete şi dacă îţi tulbur liniştea, să ştii că de-acolo vine şi zgomotul, şi dintr-acolo şi incendiile, fiindcă toamna le aprinde, iar bostanii din care-mi fac uneori caleşti se umflă şi ei, plesnind, înainte să-i ating. Toamna mă simt mai aproape de pământ, mai udă, cu privirea mai umedă, dar pe tine te simt uscat, şi poate de aceea gândul mă poartă iar înspre malul tău, precum murdăria verde-a mării, tu, cel îngheţat în mine ca fiind un caleidoscop de momente vesele. Dar nu mă mir că acest cap al meu te-a aşezat în mine apă fierbinte, în forma ei rece, cristalizată, solidă, căci dacă capul uman seamănă cu un ou(şi seamănă!), atunci Dumnezeu e o cloşcă, iar apele fierbinţi(trebuincioase facerii), prin nu ştiu ce miracol îngheaţă mai repede, chiar mai repede decât le îngheaţă minciunile pe cele reci.
Astă vară am sorbit cu nesaţ din ceaiul lumii, plimbându-mă pe aleile cu tei, în miros de miere, mergând ţanţoşă cu capul sus şi cu gura deschisă, trecând prin mine sevă nouă şi puternică, căutând, septentrionică norduri noi. N-am nicio obligaţie să fiu exactă, îmi ziceam, cine ar îndrăzni să-mi ceară asta şi cine-mi garantează că fiind exactă, voi fi înţeleasă?
De aceea căutam şi mai multe norduri, boreală, dar la capătul fenomenului căutării mă simţeam un nod, tot efect artistic – una dintre fecioarele belicoase ale lui Bulfinch, suită pe cal, cu cască şi lance, călărind înainte, în misiunea mea, cu armura emanând o lumină stranie, tremurată, străfulgerând cerurile nordice, fulger de scrumbie, focuri de vulpe, un spirit din Regatele Înalte –, căci tu îţi relaxai dragonul, obosit.
Nu ştiu cum să ne mai întâlnim lumile astea ale noastre, cum să le mai păcălim? Poate aidoma mării cu nisipul sau ploii cu pământul, sau şi mai simplu, a florilor cu apa, a frunzelor cu vântul, dar cu siguranţă n-am şti cum să ne oprim, căci n-avem înţelegerea deplină a nevoii. Şi nu ştiu dacă mai vrem asta, şi nici tu nu ştii, deşi am suportat împreună noroiul atâtor înmormântări, întâmplări şi oameni s-au tot făcut şi desfăcut  cu repeziciune în noi şi nu mai ştim oricum căror leacuri de odinioarăsă le lăsăm spre vindecare, căci numai roua dimineţilor acelea importante de care-mi ziceai, n-a mai fost şi nu mai e de-ajuns.
Pentru ce cresc şi explodez  haotic în sumedenie de sensuri diferite – ca-n jocul cernelii, picurând din stilou pe sugativă desene bizare din cei câţiva stropi albaştri, apoi, suprapunând o jumătate de foaie peste cealaltă, bizareria să ia formă de fluture, pasăre, clepsidră – şi ce oază a ursitei mă ispiteşte?  Poate pentru că privind la punct fix desenele acelea îmi imaginez că lumea se opreşte şi nimeni nu mai ştie de timpul scurs?
 
Suntem amândoi nişte vietăţi captive în camerele noastre  uşor mucegăite cu plafonul deloc înalt, dar cumva sclipire de cristal şi clinchet şi-acolo, în indiferenţa noastră, ne ocupăm groenlandele, cântând pinguinilor şi  desăvârşindu-ne.
Am nevoie de un somn profund într-o lume a piticilor, spaţiu vital simplu, extras de poveste, dar fără scurgeri, fără ascunderi şi fără sclipici. Mi-aş  dori să vii cu mine în somn, să fim doar noi adormiţii pădurilor, noi albii zăpezii, noi vorbăreţii nordului,  unde cuvintele nu-şi deturnează sensul. Fiindcă aici, treji,  noi ochim, mai ţii minte? Ochim zâmbetul, depresia, d(r)amele…în stare pură.  Ochim răsăritul şi-apusul, iar spaţiul dintre ele, ca puncte fixe, ne moleşeşte, ne amână…
Cândva poate o s-ajung în camera aceea galbenă unde te-aşteaptă caruselul, cu daruri boreale cărora ai să le-nţelegi cu siguranţă sensul şi cu emoţii ambalate L’armoire, fiecare cu povestea lui, în jilţuri ale ierbii, ori ale pământului, parcurgând kilometri întregi de filme, în care fiecare din noi şi-a jucat rolul desăvârşit, dar singur şi plătind scump, sertar cu sertar, dăruindu-ne unul altuia pe nimic.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te calc pe bombeuri, fiindcă în visul meu eu cred că dansez ca Ginger Rogers. Uite, nici măcar n-am mai pus semnul mirării, ca să nu te sperii, dar şi ca să rămânem miraţi pentru totdeauna că am ajuns până aici de capul nostru, de unii singuri, în căsuţa noastră de pitici de la capătul visului.

Sursa fotografiilor: Я люблю ФОТО

Anunțuri
  1. Asa deci… aurora boreala in imparatia jilturilor in care dorm ultimii adormiti de iubire in stare pura…

  2. De aur ora clipelor acelea…de emoţii, am apăsat „publică” mai repede decât voiam s-o fac; nici n-am apucat să corectez articolul, aşa că zâno, dă-mi cu bagheta peste degeţele dacă vezi vreun semn ori vreun cuvânt nelalocul lui. 😆

    Eu mă gândeam la asta, de fapt…

  3. cand spui tu
    Suntem amândoi nişte vietăţi captive în camerele noastre uşor mucegăite cu plafonul deloc înalt,
    imi aduc aminte de hotel california (desigur cam alt context)
    „We are all just prisoners here, of our own device”

    si cand vorbesti de ochiri, ma fac sa zambesc liric. si sa dansez, vorba lui cohen
    „Dance Me To The End of Love”

    foarte bun textul. felicitari.

  4. Eleştefănţelule, contextul în care s-a scris acest text e unul cât se poate de realist, deloc muzical, fiindcă la mine în casă e şantier, reparăm tavanul, că nu vrem oameni de zăpadă direct în căsuţa şi aşa cu plafonul deloc înalt. 😆
    Ochirile acelea despre care zic sunt ochiri de ochean, ocheade frumosului poveştilor cu care mă adorm. 🙂

  5. Ocheşti fenomenal şi imaginile! Splendoare în verde.

    • Ce frumos e cuvântul ăsta, splendoare! De la Elia Kazan încoace nu l-am mai folosit şi nici nu l-am mai auzit. L-oi fi mai citit totuşi pe undeva, dar poate că n-a încăput şi rezonanţa lui atunci în mine, cine ştie? Da,da… almanahe-ochilă mi-e numele lung. 😆

  6. numai mie mi se pare că ţi-a căzut tavanul? 😀
    curios de verde e la tine în bucătărie în toamna asta… curios!- zise pisica somnoroasă cu gândul la sultanahmetul pe unde o să umble curând.

    • 1.Am cobit bine, deci! Felicitări, acum cred că dai din buricelul tău de pisică fericită, mânca-ţi-aş codiţa ta! 😆 Ce rapizi au fost! Cred şi eu. Eram precisă c-o să câştigi cu-aşa text baclavistic! 😆

      2.Tu ştii şi de ce mi-a căzut tavanul de-aceea ţi se pare că mi-a căzut tavanul. E mult verde, e încă verde, m-am pus să verific ce roşii şi vinete sunt dispuse să mai rămână verzi şi nu zac…uşti! Almanahe, foaie verde!

      • ştiu de ce ţi-a căzut tavanul şi de ce biata jora îşi va pierde ascunzişul. aşa cum ştii şi tu că în harem se umblă cu zaharuri, nu altcumva! 😛 poveşti de adormit pisica, cum îţi spusei…

        • 1. Biata Jora se uita sărăcuţa cu jind la uşile debaralei, printre care s-a strecurat de-atâtea ori, şi când a văzut ea că nu mai e nimic interesant, mergea supărată cu codiţa-ntre picioare. Şi când au zburat şi uşile, atunci s-o fi văzut! După care muncitorii au frânt patul. 😆 Atunci s-a supărat de-a dreptul…s-o văd eu mâine, când vor răzui şi pereţii din bucătărie…apoi, ultimul, tavanul buclucaş!
          2.Lăicuitori ai planetei, vă declar musafiri! Poftiţi la rahat? 😆

  7. Iată unde mi-aş dori să locuiesc… 🙂

  8. Textul asta se citeste in varful degetelor, sa nu deranjam piticii. :))

  9. Eu nu-ncap într-o căsuţă de pitici, şi nu pt că aş fi înaltă 🙂
    Dar o să stau în unele seri la geamul vostru, cu nasu lipit de fereastră şi o să privesc la dragostea voastră…boreală!
    Îmi place textul… poate prea mult 😀

    • Oană, încape oricine în căsuţele astea, ţinem prăjituri la intrare, pentru micşorare, ca-n Ţara Minunilor. Dar vizitele trebuie să fie scurte, că ne inhibăm de la atâta plăcere. 😆
      La ieşire, oferim şi prăjitura pentru mărire sau, opţional, cea pentru reintrarea pe făgaşul strâmt al normalului.
      Mă bucur că-ţi place, cum altfel. Şi mie îmi plac unele texte ale mele foarte mult, şi acesta e, de departe(şi de-aproape) unul dintre cele preferate. Fiindcă se bazează şi e construit pe emoţii, nu pe întâmplare.

  10. Și mie mi-e puțin teamă, și eu simt că-mi transpiră palmele, că îmi bate inima mai tare, încep să mă bâlbâi sau uneori trebuie să mă duc la toaletă.

  11. […] gândesc să citiţi şi: Emil Călinescu, Almanahe,ChGabriela, LaFeeBlanche, Coltu’ cu muzică,  În grădina mea,  Jurnal de fraieră, Blog […]

  12. cum se ivește uitarea?

    • Prin aglomerare, Gina şi reconstrucţie. Aşa apare la mine, spre exemplu…dar ce e frumos cu mintea asta umană, până la urmă, e că ne-amintim la un moment dat că am uitat (mă refer la acea uitare fără intenţie) şi câteodată chiar şi ce anume am uitat din întâmplare, fireşte varianta noastră de poveste. Fiindcă experimentul ăsta numit viaţă îţi arată că elementele narative ale unei poveşti, deşi comune, pot fi extrem de diferite.
      Când vine vorba de uitarea voită, e cu totul altceva…ducem un adevărat război cu noi înşine şi folosind „dalta” imaginaţiei, dărâmăm zidul trainic de sentimente, din care se alimentează mersul înapoi, în trecut, croindu-ne cărare înainte.

      PS: Îmi cer scuze că nu am timp să te vizitez, concursul ăsta, plus şantierul de-acasă(renovez, căci mi-a căzut tavanul) îmi mănâncă tot timpul. Plus repetiţiile la teatru, plus cursul de teatru cu picii mei. Dar recuperez, promit! Uitarea, în cazul acesta e doar o amânare. 🙂

  13. […] dincolo de cercuri polare […]

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: