alma nahe

Archive for 24 octombrie 2012|Daily archive page

Boreală

In Superblog2012 on octombrie 24, 2012 at 1:23 PM

Dragul meu,

Calc iar pe covorul cu frunze aurii, roşii şi vinete şi dacă îţi tulbur liniştea, să ştii că de-acolo vine şi zgomotul, şi dintr-acolo şi incendiile, fiindcă toamna le aprinde, iar bostanii din care-mi fac uneori caleşti se umflă şi ei, plesnind, înainte să-i ating. Toamna mă simt mai aproape de pământ, mai udă, cu privirea mai umedă, dar pe tine te simt uscat, şi poate de aceea gândul mă poartă iar înspre malul tău, precum murdăria verde-a mării, tu, cel îngheţat în mine ca fiind un caleidoscop de momente vesele. Dar nu mă mir că acest cap al meu te-a aşezat în mine apă fierbinte, în forma ei rece, cristalizată, solidă, căci dacă capul uman seamănă cu un ou(şi seamănă!), atunci Dumnezeu e o cloşcă, iar apele fierbinţi(trebuincioase facerii), prin nu ştiu ce miracol îngheaţă mai repede, chiar mai repede decât le îngheaţă minciunile pe cele reci.
Astă vară am sorbit cu nesaţ din ceaiul lumii, plimbându-mă pe aleile cu tei, în miros de miere, mergând ţanţoşă cu capul sus şi cu gura deschisă, trecând prin mine sevă nouă şi puternică, căutând, septentrionică norduri noi. N-am nicio obligaţie să fiu exactă, îmi ziceam, cine ar îndrăzni să-mi ceară asta şi cine-mi garantează că fiind exactă, voi fi înţeleasă?
De aceea căutam şi mai multe norduri, boreală, dar la capătul fenomenului căutării mă simţeam un nod, tot efect artistic – una dintre fecioarele belicoase ale lui Bulfinch, suită pe cal, cu cască şi lance, călărind înainte, în misiunea mea, cu armura emanând o lumină stranie, tremurată, străfulgerând cerurile nordice, fulger de scrumbie, focuri de vulpe, un spirit din Regatele Înalte –, căci tu îţi relaxai dragonul, obosit.
Nu ştiu cum să ne mai întâlnim lumile astea ale noastre, cum să le mai păcălim? Poate aidoma mării cu nisipul sau ploii cu pământul, sau şi mai simplu, a florilor cu apa, a frunzelor cu vântul, dar cu siguranţă n-am şti cum să ne oprim, căci n-avem înţelegerea deplină a nevoii. Şi nu ştiu dacă mai vrem asta, şi nici tu nu ştii, deşi am suportat împreună noroiul atâtor înmormântări, întâmplări şi oameni s-au tot făcut şi desfăcut  cu repeziciune în noi şi nu mai ştim oricum căror leacuri de odinioarăsă le lăsăm spre vindecare, căci numai roua dimineţilor acelea importante de care-mi ziceai, n-a mai fost şi nu mai e de-ajuns.
Pentru ce cresc şi explodez  haotic în sumedenie de sensuri diferite – ca-n jocul cernelii, picurând din stilou pe sugativă desene bizare din cei câţiva stropi albaştri, apoi, suprapunând o jumătate de foaie peste cealaltă, bizareria să ia formă de fluture, pasăre, clepsidră – şi ce oază a ursitei mă ispiteşte?  Poate pentru că privind la punct fix desenele acelea îmi imaginez că lumea se opreşte şi nimeni nu mai ştie de timpul scurs?
 
Suntem amândoi nişte vietăţi captive în camerele noastre  uşor mucegăite cu plafonul deloc înalt, dar cumva sclipire de cristal şi clinchet şi-acolo, în indiferenţa noastră, ne ocupăm groenlandele, cântând pinguinilor şi  desăvârşindu-ne.
Am nevoie de un somn profund într-o lume a piticilor, spaţiu vital simplu, extras de poveste, dar fără scurgeri, fără ascunderi şi fără sclipici. Mi-aş  dori să vii cu mine în somn, să fim doar noi adormiţii pădurilor, noi albii zăpezii, noi vorbăreţii nordului,  unde cuvintele nu-şi deturnează sensul. Fiindcă aici, treji,  noi ochim, mai ţii minte? Ochim zâmbetul, depresia, d(r)amele…în stare pură.  Ochim răsăritul şi-apusul, iar spaţiul dintre ele, ca puncte fixe, ne moleşeşte, ne amână…
Cândva poate o s-ajung în camera aceea galbenă unde te-aşteaptă caruselul, cu daruri boreale cărora ai să le-nţelegi cu siguranţă sensul şi cu emoţii ambalate L’armoire, fiecare cu povestea lui, în jilţuri ale ierbii, ori ale pământului, parcurgând kilometri întregi de filme, în care fiecare din noi şi-a jucat rolul desăvârşit, dar singur şi plătind scump, sertar cu sertar, dăruindu-ne unul altuia pe nimic.
Nu-ţi fie teamă, n-o să te calc pe bombeuri, fiindcă în visul meu eu cred că dansez ca Ginger Rogers. Uite, nici măcar n-am mai pus semnul mirării, ca să nu te sperii, dar şi ca să rămânem miraţi pentru totdeauna că am ajuns până aici de capul nostru, de unii singuri, în căsuţa noastră de pitici de la capătul visului.

Sursa fotografiilor: Я люблю ФОТО

Reclame