alma nahe

Rubicondia

In cap umplut on Octombrie 14, 2012 at 2:58 AM

Eu nu râvnesc!

Nu vreau să ajung în cosmos, spre exemplu.

Vine el la mine,

cu necunoscutele lui,

cu întâmplările cumpănă

şi cu huruielile lui matinale.

Nu  mai vreau nici să adun stelele de pe cer pentru cineva anume,

vin ele la mine,

carul mare trece pe deasupra oraşului şi sub greutatea lui

cade mai întâi tencuiala,

pe urmă acoperişul,

apoi uită-te în sus,

sub cerul liber

o stea căzătoare,

uite încă una!

Se spune că în matematică nu există drumuri închise

şi e la fel de adevărat precum sunt unii care râd de ce-şi aduc aminte.

Dacă ar mai fi de inventat ceva, probabil că ar fi mersul pe jos,

agale,

singura descoperire în stare s-o mai înţelegem

căci ne-am adaptat cu toţii alergăturii, înnoirii din mers şi semnelor:

săgeată la stânga,

săgeată la dreapta,

atenţie, se închid uşile!

Câteva feţe îmi spun că se ceartă în gând cu vocea de pe bandă,

altele nici măcar nu se sinchisesc că tocmai şi-au prins mâna la uşă,

de altfel sunt singurele feţe care zâmbesc, stânjenite.

Am observat într-o zi că cei care aveau o carte în mână se rătăceau,

în loc să o ia la stânga, o luau la dreapta

şi după ce realizau încurcătura,

se întorceau în acelaşi loc şi

rămâneau la fel de miraţi,

căci, ca să ieşi dintr-o gură de metrou,

n-ai nevoie de carte, ci de spirit practic,

dar ei se încăpăţânau s-o care cu sine şi s-o deschidă între staţii,

şi preţ de două minute dispăreau de pe faţa pământului.

În staţii luau o pauză,

şi-apoi dispăreau iarăşi.

Singurii senini că nu şi-au greşit direcţia erau cei care scuipau seminţe,

mersul lor era ferm,

priveau săgeţile cu coada ochiului,

pe urmă scuipau în faţa nedumeriţilor

resturi umane.

Udau seminţele,

nu creştea nimic,

liniile galbene erau pentru toţi

şi gogoşile, şi reclamele,

aceeaşi privire goală fixând panoul învechit,

nicio promoţie la gogoşi,

nicio promoţie la covrigi,

ieftine erau doar mirosurile dimineţii.

Şi-n lumina aceea rece, de neon, se vedea clar că

râvneau cu toţii la câte-un nimic

rubicond.

Anunțuri
  1. „udau semintele, nu crestea nimic”, ce istovitor de citit ! Parca lumea se prapadeste in seceta derizoriului .

    • Sunt momente când nu mai creşte nimic, doar cade, ori pică câte ceva. Cade şi explodează. În toiul nopţii. Spre exemplu tavanul meu din bucătărie. Le multumesc vecinilor mei, din stânga, din faţă, de dedesubt pentru vibraţii, din vară până-n … mai vedem, nu s-au oprit încă. Încă le mai aud bormaşinile.

  2. Şi sunt tot mai mulţi senini şi tot mai puţini miraţi! Ce chestie, că nu-i de bine!

    • N-o fi! La mine toiul lucrării se face simţit. În timp ce unii construiesc pentru ei, dărâmă pe la ceilalţi. Şi? Ce e de făcut? Când te trezeşti la 1 noaptea că-ţi pică tavanul în casă, după ce toată vara vecinii tăi şi-au înfrumuseţat apartamentele, dacă ai norocul să-ţi pice-n cap, devii senin, la fel ca ei. Da’ dacă n-ai, ghinionul naibii…rămâi cu norocul de-a te conecta cu stelele, care ţi se par tot mai aproape. Şi-ţi devine până şi miorlăitul pisicii tot mai poetic şi te oftici în online tencuind o poezie, văruind un vers alb. 😆

      • Nu-i comic, defel, da io mă hlizesc ca proasta, că-mi amintesc ce fericită am fost când am aflat că voi avea un singur vecin, şi-ăla cult! Hahahahahaha! Nu ştiu ce-aş putea spune, ca să te simţi mai bine, poate doar că tencuieşti al naibii de bine poeziile în alb! 🙂 În rest, eu nu mai sper la bun simţ, e pasăre rară!

  3. Te contrazic, Olly!
    „Nu mai vreau nici să adun stelele de pe cer pentru cineva anume,

    vin ele la mine,„

    Ce poate fi mai frumos decât să-ți alinți gândurile printre stele?

    O zi bună îți doresc!

    • Mai frumos şi mai frumos decât să-mi alint gândurile printre stele acum, în acest moment, e să găsesc cuvintele potrivite şi calmul acela proverbial, pentru a nu crăpa, la rându-mi, tavanul altora cu ce-mi vine la îndemână. M-am săturat de statul la bloc până peste cap! 🙂
      Deci, noapte proastă, o zi la fel…să vedem mâine.

  4. Ce fotografii interesante descrii aici! Asa e alergatura noastra de zi cu zi, in viteza sagetilor, la stanga, la dreapta, dupa cum le-au trasat altii care stiau mai multe decat noi, probabil. Daca spiritului tau de observatie nu-i scapa vreo promotie de covrigi pe undeva, sa stii ca ma sacrific pe altarul rubicondiei pentru covrigi din aia romanesti.

    • Abia aştept să ne invadeze extratereştrii! 😆

      • Si eu as vrea sa-i vad cum s-or descurca. Tu de ce ii astepti?

        • Fiindcă m-am săturat să văd cum mă transform în robot! Şi fiindcă am început să scrârţâi. Şi fiindcă rareori mă unge câte cineva pe suflet. Şi dacă mă unge nu-mi ajunge, fiindcă scârţâie altele. Şi fiindcă multe altele…Tu îi aştepţi doar să vezi cum se vor descurca?

          • Da, si daca o sa imi castige increderea, o sa vreau si eu niste relatii mai stranse cu ei. Salvatoare, daca o fi cazul (n-o fi?). Cert e ca as vrea sa fie mai buni in spirit si fapte decat noi si sa nu faca galagie si deranj vecinilor. Foarte greu suport si eu poluarea sonora, dar romanii parca s-au nascut cu bormasina in mana. Ca la noi, la nimenea. (scuze, deja sunt logata pe celalalt cont) 🙂

            • Nu e vorba de zgomot, cât de pagubă. Am suportat zgomotul, n-am comentat niciodată! Dar parcă e prea mult dacă-ţi cade tavanul de-atâtea vibraţii. Oricum aş da-o, situaţia e comică, n-aş avea cum să mă duc şi să mă cert cu ei, să le reproşez că din cauza lor mi-a căzut tavanul, aşa că stau cu gaura-n tavan şi deocamdată mă uit la ea. O să îi adaug zilele astea nişte floricele, brizbrizuri…că să mă apuc acuma de renovat, hehe…vise. Aştept extratereştrii, cum ziceam. Au şi pe unde să intre. 😆

  5. Carul mare, rotindu-şi stelele peste oraş,
    a spart şi câteva ferestre.
    Deşi era noapte, pe-acolo se făcu făgaş
    pentru lumină, în odăile terestre,
    căci stelele erau puse nu sub lupă, ci sub telescop.
    În odăi, poate erau oameni. Spun poate
    pentru că prin cele mai multe ferestre ieşeau afară sforăieli
    asortate cu scuipatul seminţelor în metrou
    S-a auzit totusi şi un zvon de şoapte
    sărac în decibeli
    prin care somnambulii visători îşi descojeau gândul din ou.

    • Doamne fereşte, sper ca ferestrele să-mi rămână măcar peste iarnă întregi. Ieri vorbeam cu femeia de serviciu a Casei de Cultură şi printre altele, la un moment dat, veni vorba de văruit, de schimbat geamuri, de, de…Şi femeia se plângea că fiind singură a trebuit să facă rate peste rate la bancă, că-i cădeau ferestrele, n-avusese de ales. Iar eu, vitează, de colo, i-am zis: nici eu nu le schimb, decât atunci când or crăpa, iar de văruit, numai dacă mi-o pica tavanul!. Ei, bine, ai grijă ce-ţi doreşti, zice un proverb! 😆

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: