alma nahe

Am călcat pe bec…

In arena luptelor sterile on Septembrie 26, 2012 at 2:36 AM

În Oraşul Pierdut străzile s-au îngustat,

trotuarele nu ne mai încap.

Tu încă pe-aici, fantomatic,

mi te-ascunzi în sângerarea din călcâi.

(am călcat pe bec)

Felicitări pentru pierderea ta!, îmi ziceam,

în timp ce adunam cioburile,

o simţire artistică îmi dădea elan

şi-atunci m-am tăiat.

(mimez perfect rădăcinile dragostei atunci când mă tai)

Mâinile mele erau în alt plan,

căutându-şi ritmul interior,

iar călcâiele se fixau în parchet,

îşi exersau statornicia, dar degeaba!

(eu îmi ţin argumentele în călcâie)

Mai întâi a explodat becul,

eu eram la fereastră, lipeam cioburi colorate,

voiam să marchez un moment aparte,

ca de data asta să ştiu unde-am rămas

(rămăsesem datoare cuiva cu o încercare).

Nu, nu m-am aruncat pe fereastră!

Patul, profitând de întuneric,

şi-a pus de îndat’ arcurile să compună o tăvăleală mai veche

(cu restul corpului)

şi eu, uşoară –

doar călcâiul îmi atârna greu,

şi lăsa dâre,

ca o dezvirginare

i-am urmat (de)cadenţa,

muşcând cu poftă dintr-un colţ de lumină,

cu capul la locul lui,

pe umerii altcuiva,

pe care-l trec acum pe curat,

nu-l mai păstrez ciornă.

În oraşul pierdut, tu, dragul meu,

deşi-mi ştii morţile pe de rost,

încă mai agăţi chelneriţe,

tu, eroule cu capul gol,

iar eu,

eu ce să fac?

Mă lepăd de tine ca de un obicei prost şi

mă agăţ de un încă odat’

pentru care n-am oftat cândva,

dar o fac acum, cu drag,

fiindcă nu mai pot şi nu mai vreau să te mai ştiu în mine niciodat’.

Doar sângele meu, şiroind cu furie din călcâi,

te-a strigat în noaptea aceea,

o singură dat’…

În loc de răspuns, psipsină

Anunțuri
  1. Asa, fii dura, dar dreapta!

  2. dacă ştiam, dădeam şi eu o mătură ‘nainte! 🙂 aaa, ce bine că mi-ai amintit de erou: aleaargă, gheorghiţ aleaaargăă, aleaaargăă cu capul go ol, aleargă cu capul go ol, scaapă calul în mo hoo or. Felicitări pentru pierderea capului! sau a calului. depinde.

    • Amin!
      Ba, stai, mai merg vreo trei rânduri:
      Aprinde-ţi, almanahă călcâiul, dă-i călcâie calului,
      călcâi pre călcâi, fii alunecoasă ca un săpun.
      Jos dictatura de sub călcâi!

  3. Bine că nu te-ai rănit ! 😆

  4. sângerare cu chipul latent,
    decadent,
    coada mea mătură,
    trupul meu pătură,
    adună cioburile
    şi fă din ele noroc
    invers joc,
    sângele spală
    uită,
    boala aceea de început
    sau sfârşit,
    un ciob ascuţit
    îţi e scrierea.

  5. acum înţeleg că am călcat şi eu pe bec,
    dar mai demult, când umblam desculţă pe plafon.
    sângele a lăsat nişte pete roşii pe unde trec
    amintiri în picaj pe lângă neon.
    (am schimbat becul ca să-l văd mai bine
    ca pe pragul de sus… fiindcă acum plafonul nu mă mai ţine)
    mi-a rămas ciobul înfipt în călcâi
    semnul nu se mai vede, dar doare ca-n ziua dintâi.

    • Şi când te gândeşti că unele schiopătează doar fiindcă sunt sărutate în talpă…

      • depinde, el se temea că ea va şchiopăta de la sărut.
        ea ar fi putut aştepta mai puţin sau mai mult,
        ar fi putut să simtă sărutul tot ciob
        dacă era capcană ca să o prindă rob.

        • ea habar n-are ce-o să facă
          a călcat pe bec, fiindcă-i era roabă,
          cărase în ea multe, nevrute,
          aduse acum iarăşi înapoi, din alt timp, cu bucle.

          • cărase multe, lăsase multe şi uitase
            unde-ajunsese şi de unde plecase.
            se gândea numai la ciob, la lumina cea stinsă
            când strivind un sărut îi fusese prinsă
            inima şi condamnată pentru vină.
            uitase că i-a promis c-are să fie regină.
            era roabă şi şchioapă. târâia un picior.
            îşi căra inima greu ca pe un ulcior
            în care-şi adunase cu sârg toată viaţa.
            şi tot mai zâmbea când venea dimineaţa.

            • Ăsta era modul ei, pentru unii ciudat,
              de a-şi începe zor de dimineaţă, cumpătat.
              Zâmbea la trezire, fiindcă ştia
              că înserarea se lasă grea.
              Şi cum habar n-avea ce-o să facă mai departe,
              I-a scris becului s-o lumineze, ca la carte.
              L-a întrebat dacă el ştie,
              ce a fost şi ce-are să fie.
              Încă nu i-a răspuns,
              nici nu cred c-o va face,
              fiindcă nici el nu ştie, şi-are şi-o carapace,
              destul cât să invoace
              o duritate-n elan,
              fragil şi el, de porţelan.
              Celălalt, de-o vedea cândva regină,
              spărsese becul, fiindcă deşi voia să vină,
              ca să prevină călcatul pe bec,
              îşi trimisese numai gândul,
              iar el, berbec,
              rămase-ntr-un loc, să-şi contemple absurdul
              şi s-admire călcâiul, neînţelegându-i cursul şi fondul.

  6. Simt nevoia sa iti spun ca scrii minunat! Multumesc!

  7. Da* de ce umblai pe tavan? 🙂
    Asta aşa, de mare ciudă ce m-a cuprins când am văzut traducerea în germană. Adică, tu chiar aşa, cu de toate, zău, mi-s geloasă! 🙂
    Eu de obiceiurile proaste nu mă pot lepăda niciodată de tot… Sper că nu mai doare atât de rău.

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: