Pentru tine, 20dezâmbetedeporţelan, cu drag!
În ploaie, în straturi,
ascultând intrarea nopţii, pământul
ia, din albastrul de cer, umbletul.
Nu te întrebi uneori
după lumina din vers,
unde curgi, spre ce zări?
Şi unde dureri ţi se scurg
când versul pâlpâie surd,
nimicul din noapte să-l stoarcă?
Reclame
aşa cum ţi-am spus şi la mine….
durerile-mi curg în adânc
spre pământ niciodată
nu e lacrimă să mă încapă
atunci când mă frâng
lumina, ce sete înaltă
niciodată de ajuns
când prin versuri m-ascund
cu un zâmbet pe talpă
îţi mulţumesc tare, tare mult! cu drag.
🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂
E vreo zi în care să nu scrii poezii ?
da, zilele în care scriu proză. 🙂
glumesc, sunt zile, uite azi n-am scris poezie…asta e scrisă ieri.
@ Almanahe,
Buna dimineata !
Mi-a placut raspunsul !
O zi buna !
Aliosa.
Zi(ua) bună, Alioşa!
[…] noaptea cea de […]
[…] un later edit (poezie răspuns pentru almanahe, tot din ciclul “pe la […]
ooops!
o, da…Doamne(lor) ce nopţi, ce zile, ascultând asta…hehe….cozailăviuuuu, cozailăviuuuu
Eu stiu unde te duci! La prins fluturi si pe urma ii lasi pe aici liberi. 🙂
😛 Şi pe urmă alerg pe-aici ca nebuna să-i aşez în rând. 🙂
Stoarce, Dumnezeu, lamâia lunii
Sa se faca simplitatea cerului
Trimite-ne anuntarea minunii
Ca pasarea de cârpa a luminii
Pentru bucuria sufletului
Când nu se mai vad orasele, când se îneaca averea armatorilor din port
Când se îmblânzeste furtuna ca mielul
Când se-asaza ruga în genunchi ca mulsul vacilor
Coboara îngerii cu miscari încete de înot
Despartind întunericul
Asa ti-am aparat mierea carnii de tântari
Si gradinar cu stropitoare de racoare eram
Te doream cu întristari de marinar
Am chemat
Luna capul de papusa spart
Si nu te-am desteptat-si mi-alergau în sânge armasari
Eram cersetor, tu pâine calda
Eram dupa boala la spital, erai o scrisoare
Si te asteptam cu ferestrele deschise
Ce personaje lustruite de portelan
Am cladit noptii turnuri de zapada
Si Hamleti tremurând pentru un scârtâit de poarta
Ca rufele atârnate pe frânghie
M-am zbatut ca lup în colivie
M-am chinuit si am tipat si n-am murit
Cu constatari de soiul acesta mi-am petrecut noaptea
Si dimineata a venit ca strachina cu lapte în rasarit
II
Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de magarus
Ca-ti fac rau insectele ochilor mei
T;i-e legat parul ca la catei
Si ti-e trupul întins ca pielea de manusa
Dormi lânga mine ca un strat de flori
Esti tacera dunelor submarine
Viseaza întâlniri ascunse cu scafandri
Mari patrunse de balene pentru iubire
Si pestisori colorati circulând în forma de scrisori
Blana de vulpe în rasaritul soarelui întinsa
Se raspândesc în aer soimii albi ai bucuriei
Îmi place dragostea în fânul proaspat cosit cu urzici
Si prietenia în odaile cu mobile vechi si mici
Pentru mâine
Sa ma plimb cu tine în gradina publica
Fii papusa
Sa-ti înteleg mecanismul
Fii pisica
Sa ma joc cu tine altfel
Fii sora mai mica
Sa ma îngrijesti
Sa nu mai presupui ca te însel
Sa-ti fiu Polichinelle cu muzica.
de-a dreptul(şi de-a strâmbul) insomnii dadaiste, dom’le…
intră noaptea,
ies din gura mea aburi,
sub formă de rugi,
eu stau pe balcon
şi ard ţigările,
una după alta,
precum arzi dumneata
dimineţile cu alta,
dimineaţă vii la cafea? 🙂
pe o unghie
masina de cusut descompusa în altitudine
dezorganizeaza bucatile de negru
vezi fuga galbena
inima ta e un ochi în cutia de cauciuc
înfinge-o într-un colier de ochi
lipeste marci postale pe ochii tai
cai se duc norvegia strânge
bijuterii versuri roata uscata
vrei? plânge
linge strada urcându-te pe voce
abraham se îmbie singur în circ
tutun în oasele sale fermentatii
abraham se îmbie singur în circ
urina în oase
roata cailor are lampi electrice în loc de capete
urca urca urca urca
arhiepiscop albastru esti o vioara de fier
si cloncanit cloncanit
verde
numerale
ca trista-n ţara basmelor
adun potcoave de cai,
nu mi-am învins zmeul
încă zboară atârnat de-un fir,
plătind pretul înălţării.
doamnă, ati scuipat!
le-am spus, nu, nu,
sorbită de deşert
de unde-atâtea lacrimi?
hai că mai mănânc nişte nisip
până la primul praf de mătase,
pe urmă beau nişte întuneric
şi sug pelinul unei poezii de pământ.
mâine de dimineaţă în ape
în graiuri de vânt,
iar o s-aud neîncepută
în spaţiu pustiu
cântec crud.
Uite cum te=am stors ca pe o lamaie si-ai mai picurat un poem. :))
în sete inventăm
alte tărâmuri pustii.
alor noastre le punem ochi de bufniţă
şi le gâtuim strigătul.
suntem acoperiţi,
avem alibi praful de stele,
inima devine o mână
cu care aprindem focuri artificiale
in faţa ecranului,
frângându-ne buza de jos.
reproducând cu umor, în miniatură, suferinţa,
pământul nu-mi mai pare o imensă coajă de ceapă.
Noapte bună, Claudiu! dacă mai stau, oricâte lămâi aş fi, nu mai picur nimica, nici de frig. :))
Spre negânditele zări, orice s-ar îndrepta, nimic să nu îi fie împiedicat, dincoace sau dincolo ş-n lumea de peste margini totul să fie nestrăjuit de durere; şi-acolo să fie vecia paşilor şi a înspreului.
dacă s-ar putea…:) dar negânditele zări sunt nimic până la găsire, iar găsirea poate să însemne şi paşi spre durere, altfel cum?…durerea e un oştean grozav, stă în post şi n-aţipeşte, chiar dacă uneori e păcalitoare şi închide ochi, pe când fericirea e un flăcaiandru, abia de i-au ieşit tuleiele şi-i cad nădragii în vine. Îmi place să îi ştiu la un loc, prieteni…armata mea secretă.:P