Studiu într-un pahar cu vin

Pe masă, un pahar, plin pe jumătate cu vin.

Desuet, cu freamăt în lumină împrăştie inexorabil_

zice-se _adevăr voluntar, cu gust de pelin.

De firul gândurilor mele, stă plutind un balon.

Îl dezleg şi el, zgomotos, fleoşc, leoşc, eoşc,

se dezumflă zburând, lansându-se aiurea, dar cu ecou.

Şi uite cum mintea mea, suspendată_un nor imens,

prins într-o sârmă ghimpată_

dintr-o dat’, firele mele de păr roşcat

le trimite să-mbrace, mai întâi, crengi de copac.

Şi-acolo, pe-o alee, înghiţind altă gură de vin,

întâlnim minciuna (nimic pregătit dinainte),

ci doar un exerciţiu sangvin, pe-un tomnatic drum.

Ea plimbă la braţ un sărac,

ce-i vorbeşte pe şleau, înţeleg, despre al vremilor plac:

-Suntem toţi cetăţeni ai uterului,

cetăţeni cu dexteritate manuală,

şi-mpărţiţi pe sexe şi nuanţe,

devenim amatori de filme porno şi, fără-ndoială,

că oamenii sunt de consum

ne-o garantează şi democraţia, cu gazele ei lacrimogene,

cu pulanele ei, şi îţi spun

nu e momentul prea bun să încerci să mă duci,

n-avem leac!

Ne-am întâlnit doar din întâmplare,

acu’ nu-ncerca să mă spurci! Nu te plac!

-Poete, opreşte-ţi bunătate de pledoarie,

rătăcit,  te-ai adâncit în euforie! sare minciuna,

apărătoare de coloratură politică de orice fel, cu simbrie.

Tu eşti sărac, de-aceea, inexorabil,

stai la masa celor ce plătesc imens,

cu freamăt fără ecou, al trăirii sens.

Şi voluntar, adâncit în lumină,

despre democraţie vii să-mi spui acum cum c-ar fi o minciună,

ce-i drept, cu stih nou şi coloratură oportună.

Iartă-mă, prietene, dar eşti un pic desuet,

inflăcărându-ţi imaginaţia crezi că dai de concret?

Rămâi mai bine sărac, ş-uite, scrie despre iubire,

nu-ţi mai împinge textele spre-a politicii nesimţire!

La toate acestea, omu’nostru stătea, chibzuia

ce răspuns minciunii să-i dea, c-avea dreptate, naiba s-o ia!

şi tăcea…tăcea…tăcea…tăcea!

Adâncit în imposibilitatea de-a mai continua.

În timpul ăsta, raliu pe străzi,

dragostea mea se vărsa inexorabil, fără perdea,

în femei-trucuri, libertine sadea.

Şi întreb, la ce-i bun adevărul

când din ochi în ochi fertilizăm fantezii?

Şi de ce nu iubim scriind omul şi nu om-poezii?!

Desuet, răspunsul se sparge adâncit în gol de pahar,

şi imens e pustiul ce se cască între mine, tâlhar,

şi rostul acestui poem, făr’ de lumină, coloratură–n zadar.

Mahmuri, neînţelegând coordonata mersului pe pustii

minciuna ne ia pe toţi, pe nepusă-masă  la braţ şi ne provoacă amnezii.

Mai sărac cu un sens, omului, voluntar în paharu-mi cu vin,

nu-i ardea de iubiri freamăt fără ecou_căci ce i s-antâmplat acu’,

i s-a întâmplat şi-n altă zi_şi nici măcar de politichie,

căci se-ntreba, de fapt, în gând, de unde moartea şi cu ce  naiba să-şi plătească chirie.

Timpul în care ăst studiu într-un pahar se scria

era (e încă) acela al unei furtuni într-o peltea.

L-a colorat să se-ascundă şi să treacă din frunză în frunză

o abătută, din calea somnului, muză.

Ding-dong! Ding-dong! (mă rog, cred că era suficient să imit o sonerie românească; aşadar,  ţârrrrrrrr, ţârrrrrrrr)

La mulţi ani, Vero mare! Să ne mai creşti(burţile, cu tort), să ne trăieşti ani mulţi şi plini de fantezie! Sticla de mai sus e cadoul din mână, pentru sete, după dulcele tău.

Vero mică, pa! Revino mâine, când e ziua lui Grişka. Presimt c-acolo o să-şi bage coada la urări şi Joră-mea.

Hai, şi-acum vă îndemn la cetit, unde şi psi©, tineriu, dordefemeie, vane, carmen pricop, scorpio, v.v., ch3815h, anacondele , altcersenin, carmen şi andra pavel s-au jucat cu năzdrăvanele îngroşate-ntru duzinit.