alma nahe

“întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

In arena luptelor sterile on Decembrie 14, 2011 at 6:14 PM

Gândul, ca un vierme, când se ondulează, când se strânge, când se lungeşte gelatinos, lăsând dâre; culoare şi vertij…dar chiar şi aşa, nerostit, gândul nu moare înţepenit.
Înger?
Eu doar mi-am lipit faţa-mi pătimaşă de placa de sticlă muruită a portierei şi-am privit de-acolo cum se înşirau pe o frânghie tocită escapade-n ritmul dojenitor al scuturării castanelor şi al ghindelor. Eram încredinţată că uşa, unsă cu untdelemn să nu scârţâie pe hârtie, n-o să reziste unei alte ploi de cuvinte, aşa că mi-am umezit degetul arătător şi m-am apucat să le imprim pe buricul degetului pe cele existente deja, scrise cu două zile-n urmă, apoi le-am dat drumul să lunece pe geamul aburit în voia clipei. Însă n-am luat în calcul că fereastra afişează mefient şi incidental, metalul a-nceput a se scurge sub greutatea stropilor de gând şi a noilor cuvinte şi a se infiltra pe la încheieturile-mi, iar flori de regina nopţii mi s-au aşezat de jur împrejurul gâtului împletind ghirlande, eliberând suflet, dar neînvineţind trup. De-aici până la taifun în gând doar un pas, doar o aruncătură de caloian…Până aici ceţuri, de-aici încolo cuţite pentru înţelesuri pentru despic, dincolo de prind, dincolo de răzleţ, dincolo de vis, real mărginit în plăsmuire. Primeşti mesajul nedesluşit al degetelor, ceea ce te trimite înainte, dar ai tu, întunecare, şansa să-l descifrezi? Timpul risipeşte, altceva le-adună. 13.11.'2011
Un asfalt tăcut, ceruri închise, nu te împotriveşti, te deschizi, un impuls difuz, impact prins din zbor. Al altora, dar ca şi-al tău, prin înlocuire. O bufnitură metalică, venită de departe printr-un atât, ca aproape, ca trecut prin sită, prin pereţi transparenţi, de timpan. Cu câteva minute înainte de impactul propriu-zis, cel timp al făcutelor. Ca un zbor razant al unui fluture, elitrele-mi se desfoaie în Graţie, peste coloană, peste opriri înşirate-n aşteptare. Indiferenţă. Antenele rămase în urma-mi simt Gura Universului, lacoma! N-a supt nimic de data asta, deşi şi-a trimis corpul armat de lumini, faptă în nu încă, iar dacă aş fi ştiut să ascult mai bine…dacă aş fi ştiut, aş fi putut îngâna şi acum sunetul pur al lui neîncă, ca de geam(ăt) atins cu unghia Lui.
-Cât este ceasul?
Veselie inexplicabilă, eu în pas de alergare spre locul faptei, mişcări sigure ale mâinilor, bliţ, abur ridicându-se din caldul lor, mirosul frânei.
-Sunteţi reporteriţă, nu?
-Aşa par?
Privirea, un cuprins neclar şi emoţie frenetică. Realitatea lor e alta.
Tu ai văzut altceva, jumătatea altui cap, trup invizibil, în plutire. Te putea duce de nas, fiindcă era lumea lui, era lumea lui ” a fi sau a nu fi” în 3 zile: 11,12,13, noiembrie spre noiembrion, un loc închis morţii, dar deschis altora întru rănire, spre tristeţe-n corp de pământ, suflu nestins. Spre bucuria Veghei.
De-atunci, neînchisă-n moment, pândesc 22-ul, cântecul secret al omului care sunt în armonie cu sufletul. Prinsă între zidurile casei altuia, în care, restul timpului rămas nu se surpă decât în scris, ori poate peste 9 mări, 9 ţărmuri, 9 ani, căci n-am fugit de sfârşit, ci i-am făcut veşnică pomenire.
– Hei, dă-ţi cuvântul că nu vei scrie nimic rău despre văzDUH!

Cuvintele mi le dau, însă înţelesul lor rămâne să rodească tot în mine, cărămidă cu cărămidă. Iar vocea de mai sus să zicem că rămâne a mea, deşi ştiu că dacă aş fi răspuns, nu, nu mi-l dau, ar fi suflat doar o singură dată înspre mine_ca lupul, straşnic actor deghizat când în dansatoare orientală, când în cerşetor, înspre casa celor 2 purceluşi prostuţi, cu casă din paie şi beţe de chibrit_ făcându-mă să plutesc ca o prevestire, poate…ori şi mai simplu de-atât, ca un nor.

Simbolul dezvăluie, dar nu nimiceşte, nici nu acoperă.
Pe de o parte legătura are sens între două lucruri diferite, norul şi omul, spre exemplu, pe de alta, ea e posibilă dacă există un ce comun: ploaia, dar ca şi schimbare(de anotimp)întru nestricăciune.
Nu te-ai topit întru celălalt, într-unul singur, ci i-ai dat mâna?!
Ai format lanţul!
Troparul nesingurătăţii: cântarea la unison sub aceeaşi umbrelă; şi om şi nor…d.
Cerurile sunt puteri contemplative, dar tăria e puterea lucrătoare şi săvârşitoare a lucrării, a uşii Universului pe care din când în când o poţi deschide.
Eu greşesc umărul pe care plâng. Deseori.
Şi greşesc şi talpa prin care râsul mă năpădeşte.
Uneori greşesc mâna, pe care o întind negreşit, şi-o retrag în buzunar.
Şi n-o mai scot ca s-o dau altuia care mi-o întinde.
Şi-atunci fluier, calculez greşit diamentrul bălţii pe care vreau s-o sar şi m-afund în noroi până la mijloc.
La mijloc, între neştiinţa graniţei dintre greşite şi negreşite maşina salvării care se grăbeşte să mai salveze încă un corp mă împroaşcă cu noroi până-n cap.
Şi-atunci râd cu gura până la urechi.
Mi-aduc aminte de Stan şi Bran, că pe unii ne ţine haina, pe alţii nu, pe de-asupra ei, a băltoacei.
Sirena salvării se îndepărtează cu tot cu aerul ei de gag, eu mă prefac că am greşit strada, locul, întâmplarea şi nuanţa îmbrăcăminţii, dilema unei dimineţi petrecute în faţa şifonierului altuia şi-o iau la sănătoasa, căutând uscatul, timpul, anotimpul sau adresa corectă şi mai fac un pas, întru MIRare.
Spre încă un pretext literar ori poate spre încă una greşeală…

Mă şi mir că în graba noastră spre maldărul de lucruri materiale nu luăm foc. Doar producem scântei…

Locaţie: Pădurea Sineşti. Restul fotografiilor aici.
(13.11.2011)

Anunțuri
  1. Nu ştiu să răspund la întrebarea ta dar privind imaginile am rămas, MUT.

  2. Câteva note de subsol, Tibi, poate te dezmuţesc :

    Numărul maşinii în care ne aflam(cam la jumătate de km de locul accidentului ) era „…_…_RMN”(nu scriu numărul, din motive intuite, sper). În ultima fotografie apare acest RMN „scris” cu litere de mână, clar, ca lumina care le-a desenat. Apoi mai e y…ultima mea postare era (din trecut y) Mesaj pentru minE, înainte de accident. Apare şi Y…numele meu de familie începe cu S…e şi-un sigma acolo… În 11.11.’11 am scris asta pe telefon, dar mai înspre dimineaţă, undeva pe la ora 6.00-7.00 iar asta, mai devreme cu câteva ore. În 12, decorporalizare, făcusem o baie fierbinte şi mi s-a făcut rău. O voce, a mea totuşi, îmi zicea „opreşte-ţi inima” şi simţeam că asta se întâmpla. M-am întins pe canapea. Mi-a sunat însă telefonul şi-am ieşit din stare, apoi din casă. Atunci am făcut fotografiile cu luna. Pe 13 trebuia să plecăm la ora 17.00, aşa stabilisem. Am primit un telefon că plecăm mai devreme, undeva pe la 16.00 fără un sfert. Nu prea eram pregătită, bagajul nefăcut, dar n-am întârziat niciun minut la punctul de întânire. Au întârziat însă, ei. Aproximativ 10 minute. În dimineaţa zilei de 13, stând de vorbă cu o prietenă îi vorbeam despre accident de maşină, ba chiar i- am citit dintr-o poezie a lui Xanadu (poet extraordinar, trecut în nefiinţă), deschizând cartea la întâmplare iar într-unul din versuri se spunea „exită o frază care îţi place: am trăit tot ce-am avut de trăit..” Şi deşi gândeam că va fi un accident al altcuiva ei i-am zis că, dacă stau bine şi mă gândesc s-ar putea să fie accidentul meu. Accidentul a fost în jur de ora 17.20. N-a murit nimeni, însă au fost răniţi 5 oameni. În poze apare un 2020, deşi ultimul 0 nu e foarte clar…întâlnirile mele cu 22-ul sunt foarte multe şi felurite, nu intru în detalii mai mult decât am făcut-o deja…într-alta apare cifra 9. 2020-2011=9.
    Habar n-am a cui e cea jumătate de chip din prima fotografie, nu era ţipenie de om pe-acolo, erau toţi în spatele poliţistului care nu lăsa niciun om să treacă. Pe mine m-a lăsat fiindcă crezuse că-s reporter.

    Am văzut filmul The number 23, să nu mi-l recomandaţi. 🙂

    • Ai reuşit să mă amuţeşti şi mai bine! 🙂

      • Ştiu şi de ce, fiindcă noi, oamenii, preferăm să-l citim pe Eliade ca un mare scriitor, nicidecum ca un trăitor de fantasme. 🙂
        „Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.”(Noaptea de Sânziene)

  3. Dacă ai şti ce mult îmi place cum îmbini tu utopia cu pragmatismul…

    • Ba ştiu, Isabela. 😉
      Spre exemplu, (şi-am să mă citez, atenţie! )”…nu era nici ţipenie de om pe-acolo, erau toţi în spatele poliţistului care nu lăsa niciun om să treacă. Pe mine m-a lăsat fiindcă crezuse că-s reporter.”
      De unde uşor se poate înţelege că reporterii nu-s şi ei oameni. :))

  4. PSALMUL 22
    Al lui David.

    1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.
    2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit.
    3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui.
    4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti.
    5. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.
    6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.
    7. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.

    Psalmul 23- Marcel Iures
    http://www.trilulilu.ro/embed/rorien/efec8f8fedb7f3
    Asculta mai multe audio diverse

    Sa ramana mute, dar sa ramana atat cat pot, atat cat le-o cere vazduhul. Unii se vor speria, altii vor primi cu bucurie toate cele.

    • Bucură-te atunci, Elena!
      Ştiam psalmul, mulţumesc!
      VăzDUHul nici nu cere, nici nu dă, el se lasă surprins, dar cu alt ochi. Eu inventez cerinţele ori închid graniţele, ca să mă odihnesc întru gând deşart… ori primeniri ale egg-oului.

  5. Ai văzut „altceva”; nu toţi ochii sunt pe dinafară…iar deschipuindu-ţi văzul altora, în muţenia auzului privirii lor, tu, cheia dinspre descuiatul orbirii, clavis abs conditorum, a aflării, va părea a le fi dintr-aceea fantasmatică.

  6. PS
    Un gând aşa, neaplecat, pe care nu’l vreau mut..
    Ochii ce nu’s pe dinăuntru, ai văzului ştiutului, mai presus de înţelesuri, precum cunoaştere a necunoscutului, cel neîncă, ar spune unii că este doar o privire halucinantimaginară…acei care au ferestrele sufletului zidite; cele ale unui altfel de văz.

    • Cred că e zidul acela al greşiţilor şi-al greşitelor…
      PS-ul tău mi-a trimis o imagine, şi anume aceea a doi oameni, aflaţi unul în cârca celuilat, unul având obosite picioarele, dar ochii nu, pătrunzători, iar celălalt sprinten, dar nevăzător. Uneori se nimereşte că cel aflat în cârca celuilalt e văzătorul, iar picioarele celuilalt îl ajută să-şi continue drumul într-un anume ritm….alteori însă…

      PS:

  7. Fantastic!
    Am filat incet si indelung cuvintele. Si fotografiile si mai mut. Si am simtit asa o senzatie ca de absenta, de decor golit de personaje. Imi place foarte mult ce-ai surprins in prima. De fapt nu stiu daca-mi place sau ma sperie. Si una si alta daca s-ar putea.

    PS: Acum inteleg mai bine si „Papusa”. Oare inteleg bine?

    • Ai văzut?
      Multul tău s-a vrut mut. 🙂

      Curcubeule, înţelege cât vrei, cât poţi. Cât despre ceea ce sperie, dar ne şi place totodată ce să zic decât că aşa e şi cu sentimentele. Dar oricât ne-am speria nu fugim de ele, nu?

  8. SI inca ceva…daca vazduhul nu a fost mut, atunci intalnirea cu el de ce sa fie muta?

  9. azi, adunînd zăpezi moi şi fierbinţi, m-am surPRINS gîndind în+spre+tine
    crezi că-i de biNE?:)… reT’orIORIK
    am fotoGRAFIE da n-am cum o ‘pun(T)e’

    • e cumva o datorie să pătrundem în sufletele celorlalţi, eu aşa cred…doar aşa vibrăm; şi eu te gândesc, deseori. 🙂

      am eu cum să pun fotografie, dacă o încarci pe un site foto, ceva, şi aici pui link-ul…de restul mă ocup eu. 😉
      dacă e prea mare efortul, trimite-mi pe e-mail.

  10. […] grig, mitzaabiciclista, redsky, rokssana, sara, scorpio, tibi, valentina, vero, virusache, almanahe, blueriver, alberto, grişka şi desigur celui care a creat aceste jocuri, papi este felul meu de a […]

  11. ar trebui să rămână aşa cum sunt: încifrate

  12. Alma, am ramas impresionata. Nu pot spune nimic. Mi-am deschis doar simtuirle. Traim intr-o lume plina de mesaje.Chiar si postarea ta e incifrata. Trebuia sa inteleaga doar cine poate intelege. Tu poti. Ma uitam la fotografia aceea cu doi babati. Are o pata alba in centru, sus, parca ar fi un defect. E noapte, la ora cand a fost facuta deci nu e suspiciunea ca s-a innorat, intunecat, pe de laturi. Pata aceea are o semnificatie. Poate un gen de energie.

    • Dar în prima, acea jumătate de chip, cu glugă albă ai văzut? Când am vrut să măresc fotografia, ea dispărea….oricum, locaţia e una cu mister, se ştie(?) că în pădurea Sineşti e un soi de energie neînţeleasă.
      Şi, da…trăim într-o lume plină de mesaje. Explicaţia întregului(atât cât am putut povesti) i-am dat-o lui Tiberiu, în primul meu comentariu. Cu o zi înainte ştiam…cu două, chiar şi-am scris …era un soi de dicteu automat, numai că era foarte bine structurat. Nu m-am speriat. Poate de-asta sunt încă aici. 🙂

      • Da. Povestea asta cu scrisul automat ma fascineaza si pe mine. Nu am inteles-o pana de curand. Auzisem de o femeie care, cautand raspunsuri pentru propria viata, incercase sa experimenteze asta. Si cautam o explicatie pe care abia acum am descoperit-o. Sensurile pe care le cautam sunt atat de aproape de noi iar dincolo de materialismul acestei lumi se ascunde o lume fascinanta a mesajelor pe care le intelege doar destinatarul. E ca si cum avem o floare si ea infloreste anume pentru noi, din dragoste, oferindu-ne frumusete. O vede toata lumea si o admira, insa doar noi stim de ce a inflorit ea.

        • Sensul e unul giratoriu. 🙂

          Există un anume exerciţiu, unul dintre multele pe care le folosim în teatru, noi actorii, ca să amplificăm sau să temperăm ceea ce numim talent, exerciţiu pe care eu îl numesc, în glumă, „haos”. O să încerc aici o descriere. Se ia un grup de lucru, i se trasează o sarcină simplă, aceea de a merge, dar fără a atinge pe ceilalţi „mergători”, fiecare cu gândul lui. La început, toată lumea e atentă, ca să nu dea peste celălalt trecător. Apoi, fiecare e năpădit de propriile amintiri, şi ocolirea celuilalt se face automat, dar, după 10 minute, cel mult, toţi, dar absolut toţi cei participanţi, ajung să aibă un lider, deschizător de drum, şi ceilalţi îl urmează. După încă 5 minute, sensul mişcării e giratoriu, descriind un cerc, deşi, sarcina ce le fusese trasată era aceea de a merge individual, fiecare pe „cărarea” lui.

          Spre ce bat eu, povestind, e că, mai devreme, ori mai târziu, informaţia, care se propagă, indiferent de receptor, va ajunge unde trebuie!

          Nici nu trebuie să fim foarte atenţi, totul e în mersul lucrurilor pe lumea asta. Suntem încă în faza în care admirăm floarea celuilalt şi nu-i înţelegem înflorirea, dar, îi simţim deja parfumul, oricât de puternic, sau mai puţin puternic ar fi el.
          Mulţumesc trecerii tale pe aici, uitasem poarta asta…

  13. […] grig, mitzaabiciclista, redsky, rokssana, sara, scorpio, tibi, valentina, vero, virusache, almanahe, blueriver, alberto, grişka şi desigur celui care a creat aceste jocuri, papi este felul meu de a […]

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: