alma nahe

Archive for 14 decembrie 2011|Daily archive page

“întâlnirile” propriului sine cu văzDUHul ar trebui să rămână mute?

In arena luptelor sterile on decembrie 14, 2011 at 6:14 PM

Gândul, ca un vierme, când se ondulează, când se strânge, când se lungeşte gelatinos, lăsând dâre; culoare şi vertij…dar chiar şi aşa, nerostit, gândul nu moare înţepenit.
Înger?
Eu doar mi-am lipit faţa-mi pătimaşă de placa de sticlă muruită a portierei şi-am privit de-acolo cum se înşirau pe o frânghie tocită escapade-n ritmul dojenitor al scuturării castanelor şi al ghindelor. Eram încredinţată că uşa, unsă cu untdelemn să nu scârţâie pe hârtie, n-o să reziste unei alte ploi de cuvinte, aşa că mi-am umezit degetul arătător şi m-am apucat să le imprim pe buricul degetului pe cele existente deja, scrise cu două zile-n urmă, apoi le-am dat drumul să lunece pe geamul aburit în voia clipei. Însă n-am luat în calcul că fereastra afişează mefient şi incidental, metalul a-nceput a se scurge sub greutatea stropilor de gând şi a noilor cuvinte şi a se infiltra pe la încheieturile-mi, iar flori de regina nopţii mi s-au aşezat de jur împrejurul gâtului împletind ghirlande, eliberând suflet, dar neînvineţind trup. De-aici până la taifun în gând doar un pas, doar o aruncătură de caloian…Până aici ceţuri, de-aici încolo cuţite pentru înţelesuri pentru despic, dincolo de prind, dincolo de răzleţ, dincolo de vis, real mărginit în plăsmuire. Primeşti mesajul nedesluşit al degetelor, ceea ce te trimite înainte, dar ai tu, întunecare, şansa să-l descifrezi? Timpul risipeşte, altceva le-adună. 13.11.'2011
Un asfalt tăcut, ceruri închise, nu te împotriveşti, te deschizi, un impuls difuz, impact prins din zbor. Al altora, dar ca şi-al tău, prin înlocuire. O bufnitură metalică, venită de departe printr-un atât, ca aproape, ca trecut prin sită, prin pereţi transparenţi, de timpan. Cu câteva minute înainte de impactul propriu-zis, cel timp al făcutelor. Ca un zbor razant al unui fluture, elitrele-mi se desfoaie în Graţie, peste coloană, peste opriri înşirate-n aşteptare. Indiferenţă. Antenele rămase în urma-mi simt Gura Universului, lacoma! N-a supt nimic de data asta, deşi şi-a trimis corpul armat de lumini, faptă în nu încă, iar dacă aş fi ştiut să ascult mai bine…dacă aş fi ştiut, aş fi putut îngâna şi acum sunetul pur al lui neîncă, ca de geam(ăt) atins cu unghia Lui.
-Cât este ceasul?
Veselie inexplicabilă, eu în pas de alergare spre locul faptei, mişcări sigure ale mâinilor, bliţ, abur ridicându-se din caldul lor, mirosul frânei.
-Sunteţi reporteriţă, nu?
-Aşa par?
Privirea, un cuprins neclar şi emoţie frenetică. Realitatea lor e alta.
Tu ai văzut altceva, jumătatea altui cap, trup invizibil, în plutire. Te putea duce de nas, fiindcă era lumea lui, era lumea lui ” a fi sau a nu fi” în 3 zile: 11,12,13, noiembrie spre noiembrion, un loc închis morţii, dar deschis altora întru rănire, spre tristeţe-n corp de pământ, suflu nestins. Spre bucuria Veghei.
De-atunci, neînchisă-n moment, pândesc 22-ul, cântecul secret al omului care sunt în armonie cu sufletul. Prinsă între zidurile casei altuia, în care, restul timpului rămas nu se surpă decât în scris, ori poate peste 9 mări, 9 ţărmuri, 9 ani, căci n-am fugit de sfârşit, ci i-am făcut veşnică pomenire.
– Hei, dă-ţi cuvântul că nu vei scrie nimic rău despre văzDUH!

Cuvintele mi le dau, însă înţelesul lor rămâne să rodească tot în mine, cărămidă cu cărămidă. Iar vocea de mai sus să zicem că rămâne a mea, deşi ştiu că dacă aş fi răspuns, nu, nu mi-l dau, ar fi suflat doar o singură dată înspre mine_ca lupul, straşnic actor deghizat când în dansatoare orientală, când în cerşetor, înspre casa celor 2 purceluşi prostuţi, cu casă din paie şi beţe de chibrit_ făcându-mă să plutesc ca o prevestire, poate…ori şi mai simplu de-atât, ca un nor.

Simbolul dezvăluie, dar nu nimiceşte, nici nu acoperă.
Pe de o parte legătura are sens între două lucruri diferite, norul şi omul, spre exemplu, pe de alta, ea e posibilă dacă există un ce comun: ploaia, dar ca şi schimbare(de anotimp)întru nestricăciune.
Nu te-ai topit întru celălalt, într-unul singur, ci i-ai dat mâna?!
Ai format lanţul!
Troparul nesingurătăţii: cântarea la unison sub aceeaşi umbrelă; şi om şi nor…d.
Cerurile sunt puteri contemplative, dar tăria e puterea lucrătoare şi săvârşitoare a lucrării, a uşii Universului pe care din când în când o poţi deschide.
Eu greşesc umărul pe care plâng. Deseori.
Şi greşesc şi talpa prin care râsul mă năpădeşte.
Uneori greşesc mâna, pe care o întind negreşit, şi-o retrag în buzunar.
Şi n-o mai scot ca s-o dau altuia care mi-o întinde.
Şi-atunci fluier, calculez greşit diamentrul bălţii pe care vreau s-o sar şi m-afund în noroi până la mijloc.
La mijloc, între neştiinţa graniţei dintre greşite şi negreşite maşina salvării care se grăbeşte să mai salveze încă un corp mă împroaşcă cu noroi până-n cap.
Şi-atunci râd cu gura până la urechi.
Mi-aduc aminte de Stan şi Bran, că pe unii ne ţine haina, pe alţii nu, pe de-asupra ei, a băltoacei.
Sirena salvării se îndepărtează cu tot cu aerul ei de gag, eu mă prefac că am greşit strada, locul, întâmplarea şi nuanţa îmbrăcăminţii, dilema unei dimineţi petrecute în faţa şifonierului altuia şi-o iau la sănătoasa, căutând uscatul, timpul, anotimpul sau adresa corectă şi mai fac un pas, întru MIRare.
Spre încă un pretext literar ori poate spre încă una greşeală…

Mă şi mir că în graba noastră spre maldărul de lucruri materiale nu luăm foc. Doar producem scântei…

Locaţie: Pădurea Sineşti. Restul fotografiilor aici.
(13.11.2011)