Iertarea

eu tot timpul am avut senzaţia că zăpada ascunde amfore nu mortăciuni adormiri sau mai ştiu eu ce seminţe de ghiocei orbită poate de sclipiciul ei de la neon sau lună plină şi-atunci când o fac când mă uit adică mă trimit în pământ cu ochii văd cu ochii-n pământ că nu tot ce creşte poţi culege ca să-ţi servească drept umăr ori hrană

nu mai aştept primăvara vine oricum ca şi vara şi toamna când are chef şi dor încerc acum-ul solului îngheţat cu tălpile şi deşi simt cald sub rece nu-i verde-n faţă şi nici alb nu e şi-am încercat şi cu vârfurile nu vreau păreri şi-atunci ca un brad care-şi aşteaptă crăciunul şi propriile poveşti ştiu că odată cu a mea vin şi tăierile care-aduc cu sine tăceri nu de frig spre cele trecute sau viitoare ci tăieri dintr-un prezent al altora un acum neînţeles tras cu sania gânduri alunecând în vin fiert

nu mai întreb neînţelesuri căci bineînţeles că mai cad ace doar aşa-s uscările iar la rădăcini nu-mi place mierea ori apa pleoapei de dragul împăcării ca sens al prelungirii căci focul meu e DOAR pentru cel înfrigurat cu însingurarea lui cu iarba din cântec cu mirosul pielii lui dar pe care nu-l mai urc cu liftul în mine fiindcă rămâne mereu blocat în oglindă pe discursuri exterioare chiar dacă într-o noapte i-am desenat scările pentru iertări etajele pentru răzgândiri acoperişurile pentru fumat dar n-a înţeles scrisul a zis că-s mâzgăleli fiindcă îi plac agendele în alb cu gândul gândit şi răzgândit înainte de aşternut înainte de curat şi-atunci mi-am cerut velar EU iertarea fiindcă-l crezusem maculator şi de-aia mi-am lepădat pielea de om ca s-o fac coperţi şi data viitoare să nu mai greşesc

nu mai povestesc subsolurile să rămână subsoluri cu miasmele lor cu tot de ce să le ascund în pernă în zăpada imaginară pe care am inventat-o le las în alb în lipsa unui efect imediat sau mai bine într-o zăpadă portocalie trimiţându-le instant în Siberia

nu l-am întâlnit laolaltă cu zăpada niciodată pe focul ăsta ştrengar despărţiţi de un zid de etaje de emisfera stângă de platforme alt joc pentru emisfera dreaptă şi nu ştiu cum uneori poate să ningă atât de frumos încât poate să acopere orice de la guri de canal până la ultimul acoperiş iar cu celelalte se întâmplă ca întâlnind şoselele trotuarele oamenii cu mizeriile lor întâlnind mizeriile mele să mă trezesc linsă de 1001 dalmaţieni că-s Cruella de Vil însă iau aburul care le iese din gură şi-l azvârl în oglindă ca să mă ţin departe de urât cu blăni

eu cea care mă reglez răscolind prin zăpadă imaginară iau cele 40 de cuvinte de care dispune eschimosul pentru ca s-o mire numind-o nedeturnându-i sensul şi trec peste faptul că s-ar putea să fie doar poveste nu mai desenez nici cu degetul arătător semne pe care dezaburirea le-ar ascunde din nou şi până la următoarea aburire mai e cale lungă şi n-o mai frec în mâini tac nu fiindcă nu mai vreau să fac bulgări ci fiindcă bătăliile în joacă cât şi cele în serios sunt tot o apă apă din cer şi foc în mâini în priviri în guri şi mult sânge fierbând în vine pe nimicuri teritoriale uri goale-n nea…ntul ăsta cu vitrină


şi cum iertările pot fi şi adunări pentru împărţit şi înmulţit impresiile vă poftesc şi la
psi(c),
cerroşu,
sara,
dictatura justiţiei,
V.V.,
altcersenin,
scorpio,
tiberiu,
cita,
anaid,
verovers,
abisuri.

Cu(r)vinte reloaded sau se întoarce almanahe, nevoalat.

Penelul meu nu e încă înmuiat în culoarea care trebuie; adică pot desena acum un câmp plin cu varză, dar dacă n-am dramatismul lui Van Gogh nu rămân decât pierdere, în timp… ce…Gata, ştiu! Ştiu să desenez o cireaşă. Pe torturi(cu accentul acolo unde cade, liber, fără constrângeri)!
Însă atât cât îmi permite politeţea imaginaţieia(pfff…), almanaheizările mele vis-à-vis de litere şi ceea ce se aşază între ele(aici nu încape praful, dar încap altele, mai puţin cunoscute sau în orice caz, fără notorietate; un fel de cremă, în context) vor străbate iar deşertul alb. A avut iar psi grijă de asta, deşi ne-a căptuşit cu o duzină, de m-am gândit toată săptămâna despre ce mama naibii să scriu, căci unele cuvinte se pot împrieteni, da’ unele nici chip; altminteri, lipsită de vreo provocare, undeva pe la poalele ăstui almanahe e şi-un păianjen, pe post de eu-activ, pentru zilele şi nopţile când îmi folosesc numele şi prenumele din buletin şi mă comport ca atare…da’nu aţin drumu’ oamenilor cum o face săgeata-n calea lui, să fim clari!)

Sunt pe margine.
Pe cea a drumului, că prăpăstiile le-am trecut deja pe curat, dar nu stau acolo, aşteptând trăsura drezina marţea de apoi videoclipul filmul…oricum, ceva scurt şi potrivit.
Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg. Merg Spaţiu Punct
Mi se umflă picioarele şi ochii, dar nu mă opresc din drum.
Unde mergi? (nicio legătură cu un’te duci tu mielule!)
Niciunde.
Nici unde, măcar. Mă car? Mă car! Car…Ar…e bătută!
Trec mulţi ia-mă, nene, vorbele şi verbele sunt ale lor, dar nu mă urc pe ei, nici măcar ocazional; îmi place mersul pe jos. Aer respirabil.
Am avantajul că mă pot opri când vreau în şanţul de pe lângă drum, fără să ajung acolo accidental şi acolo mai notez câte ceva pentru almanahe(pe care-l înroşesc trimiţându-vă în trecut, ca să mă prind şi-n joaca lui Tiberiu de-a-(n)trecutele cu apele lor, lăsate-n urmă, deşi, dacă stau să admit, ele trec linia de finiş înaintea mea şi eu-prezent(!) tot pe poziţii secundare sfârşeştesc aci- mi-a luat foc filtrul ţigării, o premieră pentru mine; m-am oprit contemplativ, nu fiindcă m-a ars!
Rezist! Totul se derulează conform marelui plan în plinătatea căruia mă aflu. Nu vreau să sune a acceptare pasivă…e activă, atât cât poate o acceptare să fie…
Mă şi rătăcesc, nimic anormal, sper.

Când mă rătăcesc stau locului, aştept cuminte, ca să fiu găsită…Dar strigătele îmi garantează şi una bucăţică umilinţă, pe lângă salvare.
Dacă tac îmi salvez reputaţia şi pot să mă prefac surprinsă de toată agitaţia creată, nu?
Ca propoziţie, totul e greşit de la bunrău inceput…totul sau tonul? în fine…Involuntar, mă criptez, vrând-nevrând, cum s-ar zice, dacă duzina n-ar obliga. Nobleţea, şi ea…

Revin la ars, mă sâcâie un pic locul, dar nu de-asta, nu sunt deloc o tragediană convinsă (precum par), şi deşi marile tragedii greceşti au farmecul lor, nu mă prind în adevărul lor pe de-a-ntreagantregul. De fapt, nu mă prind deloc!
Şi aici se cere musai să intervin cu o poveste, „tragedia” Sophiei Western. Ah, Fielding, Fielding!
Îl (de)scrie pe hangiu( coborând-o, în braţe de pe cal, pe Sophia )un neîndemânatic, un slab, un incapabil — ei, bine, (să fim puternici!) în nicio tragedie nu s-ar fi prăbuşit sub greutatea ei. Da’ hangiu’lu’ F., DA!(abuz de apostrof, ce să fac, na…)
Greutatea corpului femeii e lipsită de orice semnificaţie? Nu prea cred! Eroinele, ştim, îs deasupra legilor gravitaţiei, nu? Sunt plutitoare. În niciun caz, nu deasupra hangiului, lat, nu de spate, ci pe spate.
Dar de căzut a căzut, cu capul în jos. Sophia! Capul în jos, picioarele în sus. Nu întotdeauna, dar pentru simetrie, aşa o s-o las şi eu, şi deci şi o dezvăluire a celor veşnice dedesubturi ; şi cum acolo unde-i o tragedie merg şi hohoteli grosolane, aşa şi la Sophia, biata de ea; când au ridicat-o de pe jos, era roşie(de la pudoare, nu legumă), probabil şi vânătă.
Şi, fără îndoială, această inocentă străfulgerare prin capul lui F. dar şi prin fundul…posteriorul Sophiei, a cutremurat puţin Muza Tragediei…Versatil? NU. Versat!
Habar n-am cum de-am ajuns aici, în acest punct. Sunt pe-un drum, asta ştiu. Nicio grabă, fiindcă…

Ca nişte puncte de șampanie punctele-mi de suspensie, gândurile-mi, închise sfere zumzăitoare cu mâini; două; în una ţin o puşcă fumegândă, în cealaltă momeala pentru albine cu cap, cu coadă, cu dop…a nu se agita înainte de deschidere prea mult, deşi farmecul bulelor ăsta ar cam fi, dar întotdeauna m-am temut de ţinta dopului, incontro-labilă.

Şi, ajunsă aici, save draft salvez…
Salvez şi scene din viaţa lui Shakespeare, care stătea drept barieră între vânt şi tocul geamului, şi aici e musai să spun că mâna criminală e cea a mamei mele care-mi ucide cărţile punându-le la trebi gospodăreşti.
Degeaba îi tot zic să nu le mai obosească astfel, ea zice scurt şi răspicat, chiar dacă nu acum pe loc:
Ce-i spiritual, nu e palpabil!, şi de fiecare dată îmi vine să i-o întorc, dar o las în pace datorită bucăţii ăleia de inimă alocate special mamei din noi, de pe lângă, nealterabilă.
La o adică eu prefer să nu ating, dar să simt, decât să ating şi să nu simt nimic…Dar zi-i ei asta!!!
Uitându-mă acu la biata carte, îngălbenită de vreme şi vremi, îmi dau seama că până şi ploaia are simţ estetic, căci a înrămat fără cusur paginile care au scăpat de la înec.

Dacă ne-am întreba fiecare cine, ce are nevoie n-ar fi mai simplu?…O facem, ştiu. Apoi, după un timp ne jucăm de-a ghicitorile, inventăm platfusuri. Mie una, nu îmi place să bat la porţi cu defecte de auz, fiindcă înţelegerea bucură, înţelesul supără. Când o fac, recunosc!
Recunosc!
M-am desprins puţin de forma sub care mă înşir pe-aici de obicei. Dar, oricât de alambicat ar părea, n-a ţinut numai de mine. În mine mai sunt şi
eu-alambicat,
eu-căptuşit,
eu-cireaşa,
eu-desprins,
eu-incapabil,
eu-inocenţă,
eu-involuntar,
eu-margine,
eu-niciunde,
eu-scurt,
eu tremurat,
eu-versatil…
E-uri, bătând câmpii.
Când nu ştii încotro te porneşti, dar porneşti, ajungi undeva, negreşit.
Da’ poate că nici nu m-am pornit. Poate că am stat pe loc, şi ca-n filmele vechi, am pus imagini în mişcare, în fundal.
Pun şi una bucată tablou înrămat şi atârnat în dormitor, furat din cabina teatrului(m-am furat pe mine?! hmm…) :

Almanahe, cu ceva ani în urmă. La vremea respectivă nu mi-a plăcut deloc, fiindcă autorul mă îmbătrânise…da’ acu e în regulă, ochelarii au dispărut (m-am aşezat pe ei şi i-am spart de nenumărate ori, astfel încât am renunţat la ei), părul e mult mai lung…şi acestea fiind zise, aducând almanahele la zi, închei!
(pfff…)

Nu înainte să vă îndemn să mergeţi şi la psi, V.V., Sara, mitzaabiciclista, cer roşu, anaid, carmensima, rokssana, scorpio, cita, valentina, cristi, dictaturajustiţiei, la grig, abisuri.

Mi-nu-na-te-le desene le-am luat de la agnes, dar nici ca şi gând n-aş fi ochit, dacă nu exista crocolili.

Pungalunga

Efect de jar, cu rouă nouă, de dimineaţă stins, ce pufăi?
Trezitul spre infernul de-i zicem azi te plimbă cu maşina. Un corp. Mintea-i aici!
Eu, nici zmeoaică, nici cu D-zeu, aştept doar lumină-n aripă de prânz şi suflu-n cel suflet hoinar, ce nu mai ştie în ce grade să mai fiarbă, ca să scad semnale-n forme fixă, colorări ostentative, cu timpan, trimiteri spre canalul receptiv.
–Pătura ta, patule, tot amânată mă doarme, tot amânată mă cheamă…
O să transform ce-mi ceri într-un elan:
-Te las culcat alăturea de sine!
Şi nu mai fi maimuţă ce-mi întinde liană către-a doua zi în care plec scăpând în tine secunde de luciditate!
Ruptă-n viespar, hexagon polar, iglu de-ncercare, cu scări rulante spre trântor(creier banal), gând-uşi aşez în ferpar, pe cele lungi deraind spre plural la eu.
-Pierd!
Dar pierd fire de gând, lăsate-ntr-o stea, pierd arc, gândindu-l pe tine, alt
copac ruginit în sfârşitul de toamnă.
Acum mă doare-n muşchii ce susţin coroană şi frunze verzi ard lângă geam.
Calorifer şi gratii în spirală mă trimit de-aici, caiafă.
Mă las nodului, în gât să-mi stau, şi-apoi voi să ard mândria, învelitoare-n romb, de tablă cu zar.
(Faţa e bună, dar dacă-l arunci răneşti roibii din ea.)
Tu-mi tai o creangă, nu mă supăr. Oricum era o creangă lăsată-n pământ în care-atârnai ghirlande din pozele ce mintea ta le fură, instantanee, clipind doi ochi, proiectând desene animate
pe pereţi cu tălpi,
pe pereţi cu mâini,
pe pereţi cu fese,
gânduri nealese, bob de neghină.
(În culcuş solitar, poem din chirii.)
Mă suflă-n argint ceară pierdută-n sortit, bijutiere, spre seară să fiu norocul celui privind şi iubind!
Şi fă să nu-mi pese când ce pot în eu vreau nu se-ntâlneşte-n secundă.
Mă bagă în coadă de peşte, sirenă, şi-n unde mă scoate, şi îneacă-mi plânsul în ţes, în montură.
Adună-l în roşul de coate ce sprijină forme de gâze, chiar de tăiate-s picioare, ascunse în plan general.
Si mai fă, ca mergând pe tavan, larg deschisă zicând gură-mi:
-Mă lepăd de pielea de om!

(jucaţi-vă cu setările videoclipului, acolo unde scrie 360p, o să se-audă şi melodia, care melodie, habar n-am de ce nu apare fără să fie nevoie de această intervenţie- later edit: între timp s-a remediat, observ )

Aceleaşi douăsprezece cuvinte, alt înţeles şi la psi, sara, redsky, anaid, rokssana, scorpio,abisurile, tiberiu, cristian, cita şi dictatura justiţiei, precum şi lagrig.

Închisă!(inventar)/ A-SFINŢIT

mişc literele pe hârtie,

inventariez sensuri,

egale cu adevărul zero

pulverizez forma,

discurs personal

iau pietrele, culorile,=,

ecuaţia dialogului,+,-,
orizontul aşteptărilor

îmi pun în gură voitele,
care n-au trecut.

(amuzament spontan-provocarea nr.37- psi)
A-sfinţit

îmi cresc bobiţele din cap, un soi (ca de tămâie)
ciorchine-n scalp,
ce m-a născut, m-a deturnat!
rămân cu-n strugure pe cap(devin stafidă)
şi-mi amintesc cele cuvinte ce ori făcutul le-a născut,
ori nefăcutele-n ghiochi pe masă de ţigan.
„mai exersează, fată muşchii feţei, c-acuma-n febră zac, nu vezi?”
mă-ngână zâna nedreptăţii,
acum călare pe masca mea de porţelan,
ce-adună formele din lună plină, pe-un abac, meschină.
nu-i leac băbesc nesomnul să-l aline număratul oilor,
căci gândul i-un pribeag.
şi-acuma, cu-acest gând, îmi pare,
că-mi vine înapoi tot ce-am ştiut şi nu-mi mai vine,
în reguli mă retrag, mă vreau opac.
şi nu-nţeleg de ce, căci universul
de ne voia doar ţărnă,
ne transforma-n copaci, cu rădăcini.
direct, nu cu ocol.
nu dintr-aceştia din care, hârtie din bob de suflet-scoarţă macin.
ca să devin un oscilant cotropitor şi mergător pe cuie, bosumflat?
mă culc acuma, nor de fum,
mă scoală mai bogată cu un vocabular comun,
ca să mă pot aşterne şi-acolo în aici.
somnul nu-nseamnă doar visare, ci eul ce-a ieşit
ca să se plimbe unde vrea, uşor
şi să ne-adune-n marea propoziţie, viaţă,
gânduri legate-n rod, întregul plan…
şi chiar de împărţiţi suntem, cuprins,
ca încheiere de-nceput târâş, te bucură:
când mori, te iau de-aici pe sus,
costume negre,
şi te fac să crezi, pe tine,
cel ce nu boceşti îndurerat,
ci mai degrabă înfericit,
că ai covorul fermecat,
pe care sufletul călătoreşte din zi, spre noapte,
alb colorat spre negru, cât ţi-i dat.
de ce suntem secrete?
poftim de înţelege!
cum demersul(de mersul, mai degrab’),
gestul de ne dă elanul pentru-asfalt,
ori ne trădează, ori ne-mpiedică
şi-nvineţeşte piele,
înfăşurând grăsime şi ciolan?(11.11.’11)

au (cu)prins asfinţitul şi : abisurile, cita, dictaturajustiţiei, psi, scorpio şi tiberiu