alma nahe

Archive for septembrie 2011|Monthly archive page

foaie (d’almanahe) verde roz(marin)

In cap umplut on septembrie 24, 2011 at 8:46 PM


(almanahe s-a jucat aici , apoi la laptop a lălăit)

Ne învârtim să ameţim,
nimic nu mai e clar când ne-nvârtim.

Să ne luăm de mână, să ne învârtim,
nu până-n Amsterdam, doar cât să ameţim.

Nici pe biciclete, nici pe role
şolduri să nu mai unduim, fiindcă nu aşa ne găsim.

Scăpăm de accidente atunci când ne-nvârtim,
pe JOS, când călătorim, nuanţe devenim.

Haide să nu mai vorbim, să nu mai clipim,
doar să ne-nvârtim, ca să ameţim.

Culorile amestecând, prin tălpi, de jos în sus,
să se împrăştie în noi, ca un ciob spart, înfipt în tălpi, accidental.

Un mers pe vârfuri este dragostea! În rest, culorile,
în fuga lor de noi, vârtej, ne descompun când stăm.

Deci, haide să ne învârtim, ca să scăpăm de roz.

sursa foto aici

Pianina din str. Lunii

In cap umplut, Ciné ma pictat on septembrie 22, 2011 at 12:48 AM


Sunt într-o casă goală,
am de coborât doar o scară.
Am o pianină,
dar nu mai am nicio ţigară.
Restul au ieşit pe-afară,
la un ceai.

Am să ies şi eu afară…
Nu din mine, din tine!
Uite (exersez),
sunt afară,
într-o gară goală.
Mă uit pe geam:
linii şi pietriş.

Mă pun pe şine.
Sunt un vagon,
tras la peron.
Am să rămân vagon,
ca să mă ataşez de alt vagon.
Cu locomotivă.
Ea să scoată fum,
să dispărem…
O singură săgeată,
albastră.

În strada Lunii, ce bine că nu-s om,
c-aş fi stat pe un peron,
aşteptând un vagon
în care tu n-ai urcat!
Te-ai dezechilibrat.
E 1.23 şi n-am plecat.
N-am plecat afară din tine.
Aşa că urc înapoi,
o scară,
către casa goală
fără nicio ţigară,
unde, detaşată,
pianina n-a cântat,
fiindcă n-am fumat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii nu ai desenat.
Linii eu am numărat,
fiindcă strada Lunii e, de fapt, un raft…

Emo(ti)cocoană

In arena luptelor sterile on septembrie 12, 2011 at 6:41 PM


Azi îmi iau porţia de zâmbet, în paranteză. Paranteza, un fel de balon sfios. Iau aer, deschizând o fereastră de mess. Aer vechi. Îmi iau şi liber. Îmi fac un coc. Trag linii. Paralele. Dictando! Ca să văd în linie dreaptă.
Dacă aş putea îndura un prezent ne(a)păsător! Mă-mpleticesc printre ori-ori-uri.

Apoi mă tăvălesc de râs, pe podea, punând egal. Fiindcă, în mod intenţionat, ne aprindem la fel la sign in. Apoi închid paranteza. Fiindcă, măcar s-o fi deschis. Ştiu prea bine că nu putem fi egali, şi mai ştiu că acela care are nevoie să se ţină deoparte, o face pentru a-şi păstra ighemonico(co)nul ( ăştia n-au făcut un emoticon şi pentru demnitate). Satisfacem nevoi. Eu îmi duc păpuşile în braţe. Le îmbrac, le dezbrac.
Pentru îmbrăţişări, scot tolba cu săgeţi şi fixez ţinta pe d, nu de la distanţă, de la dzână. Da cápo.

Ieri am văzut o scenă, care descrisă amplu nu înfăţişează o idilă. Un om şi două biciclete. Suit pe-a lui şi, târând de-un corn, pe bicicleta doi. A nimănui. M-a înduioşat, mai ales că se temea să nu-nţeleg greşit legătura lui. Dar eu înţelesesem. Atâta simplitate! Atâta statornicie! Nicidecum imaginară. La pedală. Lapidară.
„Aici aşa e moda! Fiecare pereche care e împreună să rămână împreună! Aici noi nu ne învârtim unul în jurul altora, ca sferele! Pe-aici, prietenilor noştri nu le luăm bucuria, ci le sporim fericirea!”
Mi-a răspuns.
Dincolo de râu, toate dorinţele. M-am înverzit. Fiindcă pe-aici noi scădem „şi” -ul acela, atât de comercial.

„It wasn’t me!” mă apăr. Când mă apăr mut săgeţile în sus. Şi pe mine-n Diez. (Un ciot! Ca şi mine.)
M-aş tot duce! Mi-aş urca curajul pe-o bicicletă, nu ca status pe feisbuc! Şi cum?…iertată-mi fie întrebarea.
Doamne(lor), de ce să am jumătate? Nu mai bine un tot cumpătat?!
Avem un soare, ca să ne-nşelăm între noi.
Am atât de multe, dar sentimentul faţă de tine ascunde tot.

Emoticonotaţie cu reculegere:
Nu mai usca cu foe(h)n-ul scrisorile-mi! Nu mă mai căuta prin buzunare!

sursa foto: aici

Xanadu

In 1 on septembrie 8, 2011 at 3:23 PM


Când avu de murit, muri!(8.09.2009) şi-a amânat decesul până şi l-a putut scrie, ca şi poet. A început cu un anunţ.

***
ea va veni
albă zidire îngropată-n zi

eu voi pleca voi pleca negru ton
ruină a nopţii cu ultimul zvon

ea va rămâne poveste a mea
bună vestire tăcută de stea

eu voi mai crede cum că am fost
în visele ei o lumină de post

cine va vrea la sfârşit ca să ştie
de sângele meu rătăcit în pustie?

cine să-mpartă cu mine ştiinţa
graiului gol ce-mi îngheaţă fiinţa?
***

pastel retoric

te-aş putea întreba:

1. fost-ai primul în viaţa ta?
2. eşti sigur că nu-i vierme,-i lumină
ceea ce-ţi sfârtecă receptiva,
divinativa retină?

3. pricepi
că lumea nu poţi aşa des s-o începi?

4. şi-apoi, poţi evalua.
câtă viaţă e în moartea ta?

5. te-napoi în carte, în mă-ta, poete!
te fătă pe tine, nu putu lumea s-o fete!

***

Şi uite c-a fost şi moartea ta! Şi cartea gândită de nopţi, şi metaforele banalizate, de frica lor personală. Şi uite şi-un unghi dreptunghic de-atunci:
nu te-am iubit, da’ de citit da.
când erai, îmi plăcea foarte mult să.
om pentru ficatul nostru, prietene.
prescriai nişte.

***
Lumile sunt, într-adevăr, nişte liste!

***

pastel mioritic

n-a fost omorât.
(dar, în termeni legali, a fost multă vreme
anonim şi posomorât)

i-ar fi păsat că se zice: „şi ăsta-a murit”.

ar fi preferat „s-a săturat de privit.”
„aerul, pe tot l-a sorbit.”
„a minţit c-a trăit.”
„a terminat de vorbit.”

( dar coşciugul de lemn
te face atât de ţeapăn, de demn.
nu-i de fag, nu-i de os, nu-i de soc
-în cimitir e înterzis să faci foc.)

din testament
liricul testament
totul fi-va exclus, fi-va absent.

 

Cine E Xanadu?
Un zid de hârtie

Infiltrations

In cap umplut on septembrie 7, 2011 at 5:36 PM


everyday without a face…
alone –
one by one
the train’s windows…
long journey,
long shadows,
beyond the bend.
train berth
hot tea from a clay pot
tasting of earth.

unbeliever
a detour
around the haunted tree.
naked trees –
a babbler fights itself
against the window.
stillness
bird watching
among fallen leaves
dried grass
that had been a nest.
hand in hand
frog and her
both jump.
the scent of rain
from somewhere
from leaf to leaf.
moving backwards I see
my footprints walk away
sandstorm…
humid heat –
under the fan
her breath on my neck.
evening rush –
the calling crescendo
of cuckoos in my cap
fitting room –
reflection
reflecting on reflection.
I watch a dog
follow the shade.
cold night –
kettle’s whistle
like a distant train.
I will dance in the rain
I will sing to the moon
I will talk to the birds
I will whistle a tune.

Frec…venţe

In arena luptelor sterile on septembrie 5, 2011 at 8:33 AM


Câteodată, mă gândesc
ca atunci când mai suntem doar noi doi,
singuri,
să nu mai vorbim despre noi.
Să ieşim afară şi
să vorbim despre vreme.
Aşa s-ar păstra şi distanţa la care (te) ţii,
cu felul ei, persuasiv, de-a mă atinge
lăsându-ne cu faţa mai aspră, poate,
atunci când vântul ne va lua pe sus,
mai răvăşiţi,
dar mai uşori, crezând că plutim,
şi cu privirea ‘nainte.
În primul rând că eu n-aş mai sta cu borcanul la ureche
ascultând fiece bătălie din inima ta,
iar tu, atunci, n-ai mai inventa, rănit, dar băţos,
linia aceea fină-n asfinţit,
care mă face să-ţi fiu, când aliat,
când inamicul, la lumina unui felinar.
Apoi am aduna, rând pe rând, toate oraşele,
toate blocurile, toate casele şi toate pătratele,
cărora, oricum nu le datorăm nimic,
deşi le tot reparăm şi văruim,
şi-am aprinde un foc nou,
cu o esenţă nouă,
poate şi-o pipă, cu o aromă nouă, neînarmaţi.
Cu un motiv nou,
fie el chiar şi-un bloc rotund…
Armele seducţiei le-am lăsa rezemate-n aşchii de poem,
şi-am asculta cântul
pe care, înserarea, cu praful ei stelar
ni l-ar desena galben pe negru, înainte de visare.
Şi, de mi s-ar înmuia genunchii,
prevăzând finalul lui, al cântului sau al visului,
aş şti cu siguranţă că ploaia ce va să vină,
o trimite toamna, cu alţi nori, mai argintii.
…sau că sesamoidele, scârţâind,
ştiu să ghicească sfârşitul de vară,
meteodependente.
Apoi, mi-ar fi foarte clar în acel moment când,
ca şi cum ţi-ai cere iertare,
ai aduce în discuţie luna plină,
sau lipsa ei,
că toate cuvintele rostite se mănâncă-ntre ele,
nu fiindcă trăim în lumi secrete,
unde ne jucăm cu toţii, de-a mama
şi de-a tata, ci pentru că
nerostitelor,
dacă nu le organizezi un marş de protest al sfinţilor,
înlăuntrul nostru nu mai scânteiază enigmatic,
nici vizibil, pe timp de zi.
Şi dacă la un moment dat (sau luat) m-ar încerca un frig,
aş jura că nu e acel ger al nepăsării,
cu care mă socoţi drept o femeie oarecare,
alunecând în ochii lor, cu gura ta,
un derdeluş.
Şi-atunci m-aş îmbrăca cu tine, ca şi cum
un pulover mi-aş trece peste cap, elastic:
(ochi)peste ochi, (nas)peste nas
(gură)peste gură, (gât)peste gât.
Mi-aş băga apoi mâinile în tine,
în locul acela special conceput pentru ele
şi, previzibil, fireşte, m-aş da mai aproape de foc.
Şi-aşa, încremeniţi unul într-altul şi-n acest „afară” născo(p)cit,
ne-am răspunde din simţiri, frecându-ne mâinile şi celelalte periferice amorţite.
Clipind doar la câte vreo rafală de vânt rece,
semn, însă, că suntem tot acolo,
ca şi cum centura scapulară, deşi incompletă, ne-ar uni,
şi nu, alunecoasă, vrerea.
Până când soarele, ridicându-se în zori,
ne-ar trimite razele-i ca pe nişte gânduri de aur,
dătătoare de văz.
Roua i-ar trezi pe tovarăşii tăi de până atunci,
soldăţeii de plumb,
care te fac să pari un general rezervat şi ursuz.
Noi am râde mai întâi de ei şi uniformele care-i fac să pară comuni.
Apoi, tu mi-ai face semn, discret, să-i organizez în batalioane
şi să-i trimit spre un alt război,
de capul lor.
Ei, obişnuiţi cu trezitul de dimineaţă,
Şi cu un singur personaj principal în viaţa lor,
ar inventa pe loc un cântec-întrebare, vesel,
de război, pentru avânt:
„De ce mama naibii, toate,
dar absolut toate,
tot încep şi
se tot termină mereu?
Nu-i prea uşor?!”
apoi s-ar arunca în ce-a mai rămas din focul, abia pâlpâind,
împrăştiind peste MINE,
acest nou „NOI„,
luminiţe verzi-albăstrui.

Mulţumesc, Angelik pentru desen! Să-i pui un nume! Sau „frecvenţe” să-i rămână, pe vecie! 🙂