alma nahe

Be(r)zele

In arena luptelor sterile on Octombrie 10, 2009 at 3:23 PM

„Tu es cela”, mi-ar fi zis mama de era frănţuză.
Ceva neutru?
Ne’uter.

„Tu es cela” în braţele maică-mii, în braţele bunică-mii, în poză, în faţa oglinzii.
„Das Es” ar fi vrut să zică tata, mai rece, deşi turc.
Da’ mama mi-a zis-o!
Ah, neutrul limbii române!
Egaliatea şansei de a fi ori el, ori ea e în noi, desăvârşită.
Nu, nu asta mi-a zis…mi-a zis altceva, sau şi-a zis sieşi: “Ce limbuţă mare ai!”
Când cuvintele se întâlnesc dialoghează.
Ciripim organizat, deci!
Iute în faţa oglinzii…care este!
Şi cum toate pe lumea asta sunt ori un el, ori o ea (în limba română), iar lucrurile importante din viaţa oamenilor sunt exprimate prin substantive feminine, într-o zi mi s-a oglindit îndoiala.
E în limba franceză, masculină!
Pentru mine lumea nu poate fi decât femeie, tot aşa amintirea, ziua.
Anul, franţuzul consideră că cele trei(dar şi altele) sunt bărbaţi; desigur că am luat doar trei exemple deoarece se cerea în jur un context puternic masculinizat.
Asta ce-o povestesc acum e (cu) el-ul din mine, că tot mă afundai în chestii de limbă (mare, cum zicea mama) în cârca lui, a tatălui, udă fleaşcă după ce am ochit prima groapă umplută cu apă de ploaie şi m-am aruncat în ea, numai de dragul de-a mă cocoţa în cârca lui, după ce voi fi fost pescuită.
Dar să lăsăm să treacă, apele să se scurgă… Azi , zi de sărbătoare. Ditamai (ş’)EA-ua! Să priceapă, cine?!
Eu?!
Baloanele de săpun trecute prin cerc cu gura largă s-au luat la întrecere şi vor să ajungă cât mai sus.
Cei ce le vânează vor primi insigne, insignifiante premii, ştiu, dar doar atât pot de aici din pod de almanahe.
V-aş invita în pod, ştiu că şi celorlalţi copchii le place să scotocească.
Scotoc aici, scotoc dincolo si hocus-pocus din buzunar scot, nu iepuri (iepurii ies din pălării), ci bombonici, aromă intuită, aer crocant cu iz de caramel ars, pofte de anumite dispoziţii, apropieri, minunat contrast rece-cald, ţopăind în stomac, bucurie de copil călare pe căluţ, anticipând cadouri.
Acu 36 de stări euforice, Starea Civilă i-a constatat naşterea, a înregistrat-o, i-a dat semnalmentele, a constatat că nu e copilul altuia: mda, copilul almanahe, cu mamă, cu tată, cu toată familia lângă el.
Frunzele se-ngălbeneau şi cădeau, afară crăpau pietrele?
Cine mai ştie?
Bebeluşul almanahe încă de pe-atunci, cu lichidul amniotic încă pe el a înţeles că există teama de umor, deoarce o rază de soare a pătrus prin fereastra maternităţii şi-a luminat canalul nasterii.
La propriu. Ca să înţelegi trebuie să fii nou născut şi nu făcut.
Nu vreau să fac azi lumină, şi nici să fac să apară soarele pe cerul mohorât, de data aceasta pe canalul mânecii( sub care mă simt băgată) nu mai vreau nici să număr, cum o făceam acu trei (a)zile.
Nu vreau să fac decât să sară o broască ţestoasă de printre vechile-mi jucării, să o transform în cal de curse, apoi să preschimb calul într-o pălărie, iar pălăria într-un cântec.
Aşa, fără spectatori şi fără motiv.
Music hall sau circ ?
..doar suntem obligaţi să integrăm circul. Ia să frig ceva la grătar…mmm..ia să mă în…cânt !
Mirosul vechiului cartier, grădiniţa unde aşteptam la fereastră înserarea şi pe, măcar unul dintre părinţi să vină să mă ia acasă, aromele de ciocolată, copacii unduindu-se luminaţi de neon şopotind poveşti- întreaga fragranţă, mirosul de praf şi cărţi vechi din bibliotecile vecinilor de cartier, uleiul încins mirosind a ochiuri arse şi salam Victoria, sunetele pianului, gustul bomboanelor în formă de zmeură, ciocolatele chinezeşti, prima violă, prima turtă dulce (cam tare, ce-i drept ) gătită special pentru tatăl meu, hârtia lipită de ea, înghiţită cu totul de taică-miu, într-un moment de demonstraţie a capacităţii de-a fi tată, lecţiile de desen de mai târziu -sud-estul meu de amintiri.
M-am aşezat în faţa oglinzii. Fără mama. Ea stă lângă cuptor, coace mere şi altă soartă pentru mine.
Ce de zăhar a puuus ! Bunica o ceartă.
Iată-ne aici, la gura sobei, hehe…trei generaţii de (i)ELE, încă vii. Tortu’(ra) e gata…aştept cuţitul şi mă uit la mama care încearcă să curbeze două lumânări, însemnând vârsta mea.
Deocamdată i-au ieşit două paranteze.
Lasă-le aşa, mamă!

Almanahe, ‘napoi la oglindă!

mmm

Imagine spe(cta)culară, înşelătoare, dramatică. Mă prind în ea, ea se prinde în mine, eu în mrejele ei, ea ca într-o capcană. Mă dau prizoniera ei, producătoare de fantasme şi deopotrivă produs al acestora. Ştiu că îmi vor fi restituite mai târziu, ca un corp îmbucătăţit, risipit, dezmembrat, fragment lângă fragment.
Azi nu încerc să reconstitui întregul!
M-aş trezi într-o cuirasă străină, armura unei alte identităţi.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: