alma nahe

La umbra salciei

In cinema fabulat on Iulie 17, 2009 at 9:01 PM

Image004
Lumina naturală rafinează, amendează, dă un stil vieţii noastre emoţionale, şi o face cu rapiditate şi cu forţă, se rânduieşte, cel puţin pentru moment, într-un tipar de ordine şi frumuseţe, aşa cum pilitura de fier se rânduieşte sub influenţa unui magnet. Plasată în contexte diferite, îşi pierde identitatea şi devine, pentru spiritul receptor, o suită de lucruri diferite.
Chiar dacă numai prin aluzie apare implicaţia, ce s-a petrecut înainte ca povestea să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se va încheia?
Beţie trecătoare…sau?
Ah, dacă i-aş putea detecta o consecvenţă, dac-aş putea-o forţa într-o concluzie.
Dar acest „tablou”(de fapt o tablă pentru preţuri, o salcie umbroasă şi mult soare, precum şi un telefon cu cameră la îndemână) nu este decât grandoare naturală, spontană şi neostentativă…
Image006

Oamenii, suferind şi bucurându-se, doresc să ştie de ce se bucură şi în ce scop suferă.
Doresc să găsesc o raţiune — o raţiune definitivă şi absolută — care să-i( şi să mă) lămurească de ce lucrurile sunt aşa cum sunt.
Dar, care, de pildă, ar putea să fie finalitatea, raţiunea faptului că iarba este verde şi floarea soarelui galbenă ?
Unde-lumină, electroni vibranţi, molecule de clorofilă ş.a.m.d…dar acest fapt lămureşte doar în ce fel este iarba verde, dar nu şi de ce.
Lucrurile sunt generoase sau chinuitoare pentru că aşa sunt.
Image006
Pretinzând că anumite lucruri nu există, când ele de fapt sunt la locul lor, ne condamnăm singuri la sărăcie, la sterilitate, la decrepitudine prematură şi la moarte.

Anunțuri
  1. apropo, almanahe,
    imi place f tare cuvantul ‘decrepit’. cred ca de vina e g.g.m. 🙂

  2. Panta, exact! GGM şi târfele lui triste!:P
    Mitia, am revenit, da! Bine te-am(v-am) regăsit!

  3. La o gandire verde merge o umbra verde. 😉

  4. dada, eco mai mi-s, zău! 😛

  5. hei, de ce trebuie neaparat sa se cunoasca sensul? nu-i mai flatant daca se inventeaza pe loc? omul ca individ s-a crezut mereu buricul universului. si-a exprimat in fel si chip aspectul. ca altfel de ce spunem inca de natura ca-i trista?!
    stiu, e frustrant sa realizezi ca om ca tu contezi mai putin ca o furnica in mersul universului. pe mine ma distraza colosal cei care considera ca pacatele indivizilor vor duce la sfarsitul lumii cunoscute si asa mai departe. pur si simplu planeta asta mai are nevoie sa se mai si odihneasca sau are pur si simplu ciclurile ei. orgoliul de a presupune ca e din vina oamenilor e sublim. nu ti se pare?

  6. hei, Lollitt, la mine se reinventează subIT sensul! Flatant nu ştiu dacă e…dar cred că aerul cu care ajung să mă (RE)invent(ari)ez, şi etapele, deloc în ordine(nici măcar alfabetică), dar fără etape arse, cum s-ar crede, fac ca sensul să nu fie linia de finiş. Ajung să fac unA sau altA fără să ghicesc traseul, iar sensul facerii şi facerilor mele nu e răspunsul din buzunărelul de la piept, dar am încredere că e unul important, indiferent care ar fi acela.
    Lumina are darul să ne reamintească că ziua e pentru văzute şi nevăzute, iar seara pentru somn, pentru odihnă şi pentru aşezarea zilei în mine, în noi…
    Sfârşitul lumii stă într-un buton, la cheremul politic al unor aroganţi în ale căror mâini a încăput puterea şi care au şi căutat imediat sensul căpătării ei…? Şi ce dacă?…şi ei trăiesc cu teroarea apăsării pe buton… vor dispărea şi ei…nu cred că se vor risca! E doar o unealtă pentru fraieri.
    De natură şi elementele ei nu mi-e frică….mă va răsplăti sau pedepsi în funcţie de acţiunile mele, pe care mi le asum!

    Întâmplarea face că astăzi am participat la un proiect european concretizat printr-un spectacol interactiv de teatru-labirint, realizat cu implicarea a 40 de elevi „adunaţi” de prin urbe, sau de prin vacanţă.
    Pe principiul Alice în Ţara Minunilor, jucătorul era implicat emoţional.
    Spectatorii treceau pe rând, erau preluaţi sau „împinşi” în poveste, diferit, în funcţie de disponibilitatea şi deschiderea către joc şi joacă a participanţilor, dar şi în funcţie de „cheia” aleasă.
    Tema de astăzi a fost „cui îi e frică de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte?”, o retorică de altfel, pentru că toţi ne temem.
    Numai că o facem diferit…eu am „salvat”în joacă câteva plante, am certat o fetiţă că bătea un baieţel pentru că nu voia să ude plantele, i-am împăcat, şi-am fost absorbită pe loc în altă poveste(deşi aceeaşi), m-am tocmit cu ielele, m-am lăsat legată la ochi şi a meritat pentru că am ajuns la un castel într-un final, deşi primisem un talisman fermecat dătător de noroc, care pe drum mi-a fost furat. Evident, ajutata de zar norocos. Din trei încercări. Evident că zarul a fost norocos a treia oară. 😛
    De remarcat că la un moment dat am încercat să trişez dăruind acel talisman, pentru că intuiam că o să-mi fie furat…Dar paza bună, nu trece primejdia, nu?..am lăsat să se întâmple…scopul, cu siguranţă era altul!
    Nu ştiu să istorisesc acum ce mi s-a întâmplat cu exactitate. Dar ştiu cu siguranţă ca m-am implicat, fie numai pentru 40 de minute într-un nonsens, dacă pot spune aşa… dar p ână la urmă asta ne e viaţa…şi soarta! Nu ştii nimic dinainte…te rostogoleşti în căutarea sensului, dar odată aflat îl minimalizezi.
    Stă în firea omului…
    Asta mi se pare şi mai sublim, că nu ştim absolut nimic, dar că reuşim(cu bine, cu greu) să avem un capăt de drum…cred că abia atunci capeţi în dar SENSUL…
    şi, deşi cred c-am cam ocolit un pic direcţia taifasului trasat de tine, cred că aşa s-a vrut sensul atins…de armonie, de joc şi de tinereţe şi prospeţime, indiferent de vârstă. Eu cred că păcatul cel mai mare al nostru nu e că suntem oameni si ca păcătuim făcând nevrute sau încălcând Decalogul, ci că uităm de noi şi devenim voit furnici, fără să descoperim cât de grandioşi suntem(atât individual cât şi împreună).
    La ieşirea din labirint am primit o fotografie cu moaca mea îmbătrânită de vremi (un truc al tehnicii).
    Nu m-am speriat! Lumina din ochii mei era aceeaşi…:P
    Cred că nu sensul ştiut e cel care dă direcţia, ci încrederea oarbă la un anumit moment într-un oarecare sens…o săgeată în vânt… Trebuie să ai doar ochii deschişi…si să respiri constant…:P
    Dar, fireşte, că îmi asum şi faptul ca teoria după care „mă conduc” e una eronată…şi ce, Lollitt, nu-i fain? E al naibii de flatant să descoperi că nu ştii absolut nimic, ştiind totul. 😛

  7. la umbra salcie,lumina ti’e puncti’forma.ca niste puchine’n ochii lacomi de’a o soarbe, ne trezim cu botu’ (di’iform) pe labe (bi’forme). salcie salcie, primeste puncte de lumina’n scorbura’ti colivie. fara final’itate, balanga-balanga, te uita, pana si lumina umbla creanga.

  8. Holicik, lumina ni se-arată ca cumătră vulpe cu un cocoş pe umăr stâng.
    Mai jos de ea, un domn cu barba sură, ori c-o pipă-n gură, învaluită-n fum(prea multe semne),
    îşi puse per(i)nă între el şi ramă ca să ne zică o poveste despre ea…
    ia, uite! sună deja de asfinţit talanga!
    Dar almanahe, tacticoasă, păşeşte-ncet, dar sigur, spre-al almanahelui dulce culcuş,
    balanga-danga!

  9. postul din spatele potului.gandul din gand si poate stare-n stare:) ehei…

  10. Anca, lumina e orbitoare,da…dincolo de ea, cu siguranţă că e mai mult decât poveste şi ai sur-PRINS bine ideea 😛

  11. sunt perspicaca!eh…dar…empatie la coltz de internet..nu e cumva amuzant?si e si frumos cumva, totusi!:)

  12. Da, este o vulpe cu un cocoș pe umăr; mă întreb ce a făcut cu păunul din care a smuls pana pe care și-a pus-o la pălărie; în plus, ceea ce m-a surprins – și tot vreau să-ți scriu asta de câteva zile – este figura deschisă, veselă, luminoasă a vulpii. Pentru mine, o vulpe respectabilă trebuie să fie subversivă, o bombă cu ceas, o țesere de intrigi peste care umblă tot ea în vârful degetelor. Dar o vulpe veselă, radioasă??… nu știu de unde să o apuc.

    Cum ai venit cu tabla aia albă și teatrul tău de umbre (și lumini, de fapt, că vulpea e desenată din lumini de data asta, vezi? și la teatru de lumini n-am mai fost de ceva vreme) mi s-a făcut dor de citit în umbre – nu pentru că de nori, cești de cafea și pete pe ziduri m-aș fi săturat!

  13. Păi, cum de unde, arhitecte? De coc-oş! 😉

    Eu cred că vulpea asta luminoasă, radioasă nu e de apucat (de ceva anume), şi, oricât ai încerca, arhitecte, s-o apuci de vreo lăbuţă, sau de altceva, ea se va scurge, îţi va aluneca printre degete…deşi, fixată cumva(cel puţin pentru acel moment teatral al zilei în care ea ni s-a arătat aşa)spre a fi contemplată; şi… în plus, ce ştim noi despre vulpi? Dacă-i o preconcepţie tot ceea ce ştim despre ele?
    Dacă lumina povestită aşa de măreţul soare încearcă să ne explice că am fixat anumite lucruri aiurea în no(r)i: temeri(să nu zic frici), iubiri, relaţii?
    De ce, la o adică, vulpea să nu se aibă cu cocoşul aşa, pe (un) umăr? De ce să fie subversivă ca să fie respectabilă?

    Cât despre păun, nu-ţi fă griji! E fixat şi el, într-un anume folder, cu o pană lipsă…Dar nu e bai! N-a simţit nimic…luminos, la rându-i, cum e. Doar pe noi, oamenii, ne doare lumina zilei…pe ea, n-o durem noi nici în „ruptul capului”!

    Tabla…hmmm…folia de tablă e gri, de fapt, iar rama îi e neagră; de-aceea alba lumină s-a şi proiectat aşa printre răcoroasa salcie, şi s-a brodat(brodit, chiar) perfect cu umbrele; şi fiindcă veni vorba de umbre şi de căutări în ele, la lumina zilei, ia uită-te din nou, mai atent!
    …pe faldurile luminoase ale mânecii drepte( în stânga, d.p.d.v. al spectatorului), stă cocoţat un tânăr cavaler, cu un tricorn pe cap, de secol 17; pare că-i şopteşte franţuzei vulpi ceva…acu, cocoşu’ o fi şi el galic, nu zic nu, dar cine ştie? Oare şoaptele lui să-i lumineze chipul atât de uman al vulpii, sau…?
    Cred ca vedem ceea ce vrem să vedem, pentru ca vrem să căpătăm un anume răspuns…altminteri, indiferenţi, nenică, cât cuprinde!
    Of, atâtea ipoteze, atâtea căutări! NU?:)

    Dacă lumina i-a încadrat pe toţi între ramele tăbliei(că mai sunt şi altele de văzut în tabloul disecat, dar nesecat) cred că a făcut-o(cine?lumina? :P) cu un anume scop…personajele sunt toate acolo, chiar dacă par nelalocul lor, şi, în teatru, scenele dintre personaje nu se petrec decât cu ele în/pe scenă; ca-n viaţă, zic unii, grandioşii!…piesele jucate în culise au regizor neinspirat!
    Un regizor inspirat, în schimb, va face ca un anumit detaliu al unuia, sau al fiecărui personaj în parte, ce ţine de caracter, să spunem sau de poveste intimă, interioară, să contribuie la constituirea unei poveşti comune, chiar dacă dramă, chiar dacă comedie…şi, evident că aici fac strictă referire la personajele ce musai se întâlnesc! Dacă autorul le-a scris aşa, apoi aşa le-a vrut!…ce le e scris, în ochi, în pori, în stomac…în mai multe…în frunte le e pus!

    La următoarea proiecţie, căci almanahe va mai organiza asemenea şezători sub o anume salcie, te invit, de pe acum să citim împreună, în umbra creionului…să facem distribuţia…să…să…să….hei, câte nu-s de făcut?! 😛

    şi…deloc, la mintea cocoşului! 😛
    pân’ atunci, mai turnăm nişte galic în stilouri, aromatic, astringent, sub formă de hap…

almanahiţi, vă rog!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: