alma nahe

Archive for iunie 2009|Monthly archive page

Fado

In cap umplut on iunie 25, 2009 at 6:41 AM

fado
Încă pe aici.
În ce sens?
De dor.
Printre gerunzii.
Completez spaţii albe.
Adevărul e că am narat până n-am mai avut ce.
Spaţiu…

Nu mina de creion e de vină prin lipsa ei, şi la o adică m-am condus acum până în spaţiul ăsta tot după ceas şi calendar ca şi altădată. Nu era, recunosc, cucuvaia şi cântecu’ ei târziu, cocoţată într-unul dintre copacii micii pădurici de lângă bloc şi ăsta pare, de departe, un motiv să mai narez câte ceva. Sau o fi în turla bisericii? În toate poemele ea se cuibăreşte acolo cobind.
Deşi primeşte pet-uri, bucăţi de pâine uscată sau pietre, toate în cap imaginar, fireşte, căci eu şi cu vecinii mei ne imaginăm că o nimerim, ea tot acolo e şi azi şi mâine, şi ieri. Şi cum să nu fie dacă ea e altundeva? Unde dai şi …unde cântă?
O s-o las în copac în povestea asta. Dar o s-o scot din ea! Uşi, de-aci, cucuvaie plouată!

Dar bine că e, zic în sinea mea dincolo de uşuială, căci ritmul ei fix şi strident, la fiecare 4 secunde m-a adus, în sfârşit, în spaţiul ăsta gol.
Sărbătoresc printr-o ciocnire a norilor care m-a ridicat brusc din fotoliu, a scuturat pisica…ia să-mi scuip în sân şi să pun de cafea!
Fără să renunţ la ce-am scris până acum o să încep din nou, într-un mod diferit poate, dar este inevitabil să nu schimbi cursul firesc al frazelor după prima gură de cafea.
După scuipatul în sân deja substantivele mi s-au umezit iar adjectivele se vor stoarse.
Şi n-ai cum să nu schimbi sensul dacă vântul intră în casă nepoftit şi vântură perdeaua, altădată firavă, perdeaua dărâmă floarea, iar pământul proaspăt răsturnat devine spaţiu de joacă pentru pisică.
Ei, dar încă nu s-au întâmplat toate astea, realitatea s-a oprit undeva după adjectivele ce se voiau stoarse şi după frazele pe care niciodată nu ştiu de dinainte când să le închei până să intervină ajutător şi punctual punctul.
Dar, chiar aşa, ştiind că ficţiunea ce-a urmat poate deveni în câteva secunde realitate de ce nu mă ridic să mut floarea mai încolo?
Spaţiu.

Reţinerea şi teroarea generează poveste printr-un vicleşug. Eu inspir, respir, expir….disperarea inspiră!

Cele mai fără de sens sunete stridente ne dezvăluie, dacă le înţelegem, un mesaj întunecat ori o rugăciune…?
Păsări-profet anunţând disperate nepăsarea…
Spaţiu.

Cine nu preferă scrisul care imită măcar pe faţă altceva decât propriul exces, eşec…etc,etc,etc?
De ce et cetera, et caetera? Mă înşir în maniera asta pentru a-mi ţine cititorul departe de trăgaci?…
…sau de glonţ?
Spaţiu.

Dacă Sinbad se scufundă, Şeherezada se îneacă.
A cui viaţă mai e în joc acu?

Spaţiu gol punct

Poliester Bride

In arena luptelor sterile on iunie 4, 2009 at 1:44 PM

În imposibilitatea de a vedea direct mă uit cum se desfac linii paralele şi le ondulez.
Nimic nu vorbeşte cu mine sau despre noi, ca şi locurile în care am râs sau plâns împreună, aceste pietre de marcaj, borne în ani, albe-negre, pe lângă care am trecut în viteză, şi le-am ratat, uneori, dar, nu-i nimic grav, nu-i aşa, pentru că din câţiva în câţiva ani, încetinim şi bifăm trecerea timpului, iar unghiul de vedere se limpezeşte…
Nu lipseşte, fireşte, din această panoramare nici muzica, care zgândără glanda lacrimală cu notele-i alternativo-punkiste, fâlfâitul genelor mulge glanda, clapele pianului sunt şi ele albe şi negre, dar muzica lor se împrăştie la radio în tine, în mine, în mii de culori.
Dicolo de ploaie alt şi alt tren şuieră a dor, anunţând sosiri sau plecări; oameni pe-un peron fluturând batiste şi concediind înfrângerea cu un mic suspin, pierdut şi acela între staţii.
Vântul, sălbaticul fură respiraţiile, străzile în lumini se arcuiesc şi cântă, dragostea-mi modifică benzile paralele cu şinele şi sinele.
Eu?
Eu..mă mişc repede, vreau să încerc un truc de ultimă oră, vrând să mă conving dacă este posibil să defineşti tu, dragul meu, vagu-mi contur când praful se mută în soare.
Toate principiile dragostei contrazic privitul înapoi, aşa cum tot ce arde tot negru devine, astfel că moderez sunetele icnelilor, mă pitesc după silabe pompoase, şi cu toate că încerc marea cu degetul, cu ochii pe tine, tot mă înec.
Tocmai de-asta, de astăzi începând, sunt pentru omorârea timpului care falsifică.
…Şi pentru ploaia ideală, care spală şi nu năclăieşte.
Nu te opri, picătură de ploaie!
Chinezeşte mă omori strop cu strop, dar ce, contează?!…
Atâta timp cât, deşi mă inundă mirosul de verde pe care-l împrăştii, nu devin marţiancă, şi rămân veşnic o pământeancă aeriană, pentru mine e suficient.
perete
Într-un cadru friguros trebuie că e cineva
care-ţi rosteşte numele tău cu voce tare,
în mod constant…
numai să-ţi ciuleşti bine urechile…
și să-ți freci a bine, ochișorii.
Altfel, la ce bun, toate?