în care vocile din paie devin oameni de paie.
NARATORUL: Abătându-mi gândul spre penel, scriu într-o doară jocul. Cei doi parcă vorbesc de
flori de măr. Dar n-a sosit încă vremea să mă gândesc la mine, de parca-aş fi singur pe
lume. Mai mult ca licuriciul făptura mea s-aprinde! Satul? Doarme-adânc Nici o lumină
aprinsă. Cât încă mai străluce luna, somnu’ amână-ţi-l puţin! Fără să croncăne, o cioară
trece. O umbrelă şi o haină de paie se preumblă conversând despre vreme. O pereche
stranie.
Un copil gângurind.
Sperietoarea I: Ah!
Sperietoarea II: Iar incepi!?
S I:Atât…
S II:…ai putut să spui, ştiu!
S I: Esti aşa de naiv!
S II: Cine-s ăştia?
S I: Oameni!
S II: Si ce naiba fac?
S I: Ne fac după chipul…şi asemănarea lor!
S II: Îmi sună cunoscut!
S I: Nu simţi că-i răcoare?!…
Alma Nahe(r) 
textul se scrie de la sine, intr-un ritm ametitor 😛
hehhe, simt cum e racoare de cand m-am nascut. my fuckin’ life 😦
@elegantly wasted: cam da. 🙂 Cuvintele sunt atâtea câte le trebuie. Restul e non-verbal.
Dănuţ, nefericirea tragică se dă la o parte în faţa tonurilor moi ale acceptării. Pe asta am mizat şi eu când am scris.
Ne cam sperie cursul firesc al lucrurilor. Atâta tot! 😦
🙂
Am înţeles! Atât ai putut să mai spui! 😉