Azi ţi-am ghicit în cafea

Viaţa pentru tine nu mai are sens şi într-o bună zi, ca să uiţi, faci o călătorie cu Titanic 2 şi naufragiezi în mările Sudului, de te culege, ca unic supravieţuitor, o pirogă de indigeni. Îţi petreci ani mulţi, neştiut de nimeni, pe o insulă locuită numai de papuaşi, cu fete care-ţi cântă, intens, zbuciumându-şi sânii intenţionat acoperiţi de ghirlande din flori de pua. Te obişnuieşti. Te strigă Jim. Jim, cum le zic ei albilor. O fată cu pielea chihlimbărie ţi se strecoară într-o seară în colibă şi-ţi zice : „Eu a ta, eu cu tine”. În fond, ce poate fi mai frumos seara, decât să stai întins pe verandă şi să priveşti Crucea Sudului, în timp ce ea-ţi mângâie fruntea şi cocoşelul. Tu dai capul pe spate, răsfăţat de plăcere, în timp ce unii pe care i-ai lăsat în port să-ţi facă cu mâna ţi-l cred demult ulcele. A doua zi la fel, şi-a treia, şi-a patra…
Trăieşti după ciclul zori de zi şi amurguri.
Într-o zi soseşte o şalupă cu motor, cu nişte olandezi (fireşte că nu zburători). Afli că au trecut zece ani, că ai putea să pleci împreună cu ei, dar şovai. De fapt, preferi să schimbi nuci de cocos pe alte mărfuri. În plus, recolta de cânepă e în toi. Îi refuzi, pretextând că te-ai sălbaticit. Olandezii pleacă plini de admiraţie.
Indigenii lucrează pentru tine, tu începi să navighezi de la o insuliţă la alta. Ai un plan de afaceri. Îl aplici. De ce să fi plecat? Acum, când ai devenit pentru toţi Jim Cânepă? Dar într-o seară, în timp ce altă fată te alintă în cerdac, Crucea Sudului scânteiază ca niciodată, şi, vai, cât de diferită e de Ursa Mare! Ţie nu ţi se mai scoală şi fata nu înţelege. Tu înţelegi că ai vrea să te întorci acasă. Numai pentru puţină vreme, ca să vezi ce a mai rămas din tine, prin locurile acelea. Gândul plecării îţi revigorează cocoşelul şi ţi-l mai dai la mângâiat odată.
Ajungi în port. Apoi în oraş. Au trecut optsprezece ani, viaţa te-a marcat, chipul îţi e bronzat de alizee. Eşti mai bătrân, poate mai frumos. Librăriile expun cărţi cu numele tău :Jim Cânepă. Autorul e olandez. Eroul eşti tu, Marele Poet dispărut care îşi reîntâlneşte iubita de dinainte de naufragiu, pe stradă, cu riduri multe în jurul ochilor căutând pe altcineva îndărătul umbrei tale. Aşa că trece, ca şi-n carte, pe lângă tine, nerecunoscându-te, şi pe lângă şcoala ce-ţi poartă numele. Pentru că asta face oraşul pentru eroi. Îţi ia câteva minute să schimbi o plăcuţă. Ea se opreşte în faţa şcolii, oftează şi-şi continuă drumul spre cimitir. Tu nu alergi după ea. Tu te întrebi cum naiba se chema şcoala aia, înainte să-ţi poarte numele.
Apoi te întorci pe insula ta cu un exemplar al cărţii. În fond, concluzionezi tu scârbit de atâta urbanism, n-ai nevoie decât de o tarla de pământ pe care să cultivi iarbă. Tunzi iarba, o uzi. Între timp poţi fuma.