alma nahe

Archive for noiembrie 2008|Monthly archive page

Ciné ma Klimt, Gerstl, Schiele no.4

In Ciné ma pictat on noiembrie 28, 2008 at 5:11 AM

danae-by-klimt
Povestea asta e o partitură romantică?
Nu! Nu e!
Povestea asta e, de fapt, un univers particular.
N-are nici început, nici sfârşit.
E produsul unor vibraţii ritmice.
Te întrebi până când o să mai ţină.
Mă trezesc dimineaţa, îmi pun de cafea, îmi aprind luleaua şi de restul se ocupă stomacul meu.
Mă uşurez.
goldfish-by-klimt
Nu vorbesc despre acea uşurare, situaţie în care eşti nevoit să-ţi dai pantalonii jos, nu!
Uşurarea asta a mea nu necesită să ţi-i dai jos.
Nici nu trebuie să ţi-i pui.
Te ridici din pat, îţi pui cafeaua în ceaşcă şi ţigările la îndemână, şi fixezi ecranul calculatorului.
Fumul ţigării devine iarăşi un fel de fade in, şi gata…
Gata cu dimineaţa.
Undeva pe la prânz îmi număr pietrele la rinichi, ridichile, loboda şi înserările, sculatu’, umblatu’, mângâierea păsăricii şi pisicii (care e în călduri, apropos), iar duhul poveştilor frumoase e călare pe-un alt cal, pe-o altă stradă din Univers, paralelă cu-a mea.
Pentru fade out şi idioţi poate părea simplu, dar nu mă folosesc de uşi care necesită chei, ci de scaun regulat, la ore fixe, precum Sheherezada probabil…nuda-veritas-naked-truth-by-klimt
Şi, în sfârşit seara…când cuvântul om intră, iese deschizând cuvântul uşă spre poveste…poate cu pumnii, sau…ce, contează cum?
garden-path-with-chickens-by-klimt
Proprietara, adunase în ea, în afara degetelor şi limbii pofticioase ale admirabilului de tiran mărunt, şi niscaiva bucăţele de hârtie îngălbenită de vreme, găsite în buzunarele rupte ale pantalonilor ponosiţi ai piticului. Le deschisese doar o dată, şi le împături repede la loc, apoi le înghiţi, fără să le fi mestecat. Pe rând, una după alta.
Cum le găsea, cum le-nghiţea. judith-ii-by-klimt
Simţea uneori gustul rânced al hârtiei, dar se-apuca să bea apă chioară şi i se mai ducea un pic nodul.
moving-water-by-klimt
În fond, „Complexul Henric cel Roşu” de care pomenise piticul într-o doară, într-o seară de vară spre toamnă, cum că ar suferi, ca s-o impresioneze, unei domnişoare din public care voia să ştie la ce oră se culcă el, nu însemna nimic!
Era doar o prostie care ricoşase direct în sufletul ei, dându-şi seama că în minutele în care nu era lânga ea, el avea lumea lui pitică şi destulă hârtie câtă poezie-ncăpea.
Bileţelele erau de diferite mărimi.
self-portrait-as-an-act-by-richard-gerstl
Nu luase-n calcul că piticii se pot strecura atât de repede, cum uriaşilor le e atât de lesne să n-o facă…din lădiţa lor.
De fapt cine era ea în tot circul asta?…
O femeie cu gâtul sucit, proprietară de pitic cu cufăr lemn-tec, sculptat manual cu motive autohtone, vopsit, şi-n rest?
…nimic!
Şi-a spus că oamenii sunt în 90 de feluri şi a continuat să privească repertoriul piticului :
self-portrait-by-schiele
„Neliniştea mea, sau altceva?
Am aşteptat şi-am chemat steaua ta.
Din ochii ei, meri de tei, eu am sperat şi am chemat dragostea mea.
Un câine negru mi-a apărut prin parbriz şi l-am întrebat ce-a păcătuit?
E împăcat?
self-portrait-by-egon-schiele
În neliniştea mea, copilaria mea, prezent-trecut, te-ntreb acuma dacă am să erup şi-am să mor, pierdut.
N-am!…Senzaţie…Senzaţie.
Am să mor, am să cad, am să zbier, dragostea mea, neliniştea mea.
E-adevărat, sunt foarte neliniştit şi probabil că o să mor într-un suicid.
Da! Uite-acuma stau şi-astept…
Sunt pe marginea parapetului şi probabil că o să sar, sau nu…
Oricum, nu sunt un sinucigaş.
Caut doar vorbă, lume, care să mă cheme şi să-mi spună:
NU FĂ ASTA!
Eu am să cad, am să zbor, eu am să ţip şi-am să cad zdrobit de nisip.
Şi-acum mă întreb încă o dată dacă are sens…cu toate că viaţa e frumoasă…
Am să stau şi-am să rabd şi-o să spun că iubesc viaţa!
Asta înseamnă că n-o să mor în noaptea asta!”
autumn-sun-and-trees-by-schiele1
Locurile sunt ocupate până la refuz.
Azi, în poveste nu mai e loc pentru nici un cuvânt.
Pete negre…pe creier, pe cămaşă:
“vai doamnă, cum ai putut face aşa ceva?
Balenele le mâncăm încet,da?”
În vagonul restaurant se face deodată linşte.
Chelnerul schimbă faţa de masă.
Eu schimb cămaşa.
În faţa ochilor mei sepie linişte.
În univers liniştea ta,
În neliniştea mea…
anticipation-by-klimt

(VA URMA)

Ciné ma Toulouse Lautrec no.3

In Ciné ma pictat on noiembrie 26, 2008 at 2:26 PM

426
Viaţa se scurge ca într-un bordel părăginit, unde a venit ora prânzului…Existenţe fantomatice viu împopoţonate politic, cu cravate sobre la gât, mă fac să-mi mai aprind o ţigară şi să-mi feresc ochii încă o dată cu perechea de ochelari pentru miopie, pe care îi păstrez special pentru asemenea cazuri. Dincolo de ochelari, şocarea, sărăcia şi prostia se amestecă de-a valma cu futaiuri, sarmale, cârnaţi, mici şi voturi…
jane-avril-dancing-by-toulouse-lautrec
Şi ce e mai rău e că bucătarii joacă acelaşi can-can de secole, iar noi nu ne prindem în culise, printre mirosuri de transpiraţie, usturoi şi parfum franţuzesc, că atunci când ne promit felul doi, noi deja suntem sătui şi-am putea râgâi liniştiţi şi fără.
toulouse-lautrec_stocking
Dar nu, noi scoatem voturile de la ciorap şi lungim ciorba.
Eu îi invit, uninominal, să mă facă poştă, de vreme ce stau cu curul dezgolit la ei uşoară şi aplecată în faţă.
inspections
Sar uşor din poveste şi nechez…şi realizez că îmi doresc să fiu un cal, o iapă, mă rog, să fiu înhămată la o trăsură roşie, nu una aurie ca a mea, care se transformă la miezul nopţii în dovleac.
M-aş lăsa călărită doar de cei care mi-ar da de mâncare. Pe restul i-aş trânti cu curul de pământ!
Aş deveni favorita întrecerii…
folies_bergere_lautrec_1894
Să nu mai fiu niciodată nevoită să strâng, pentru prea mult timp o altă palmă-n palma mea, al cărui suflet priveşte pe cel al meu ca pe-un abonament.henri-de-toulouse-lautrec-m-boileau-au-cafe-25843
Aş păcăli orice nătăfleaţă care s-ar apropia de mine, crezând că mă domoleşte, dacă-mi arată o bucăţică de zahăr, dacă se strâmbă sau îmi zâmbeşte-ntr-un ochi…
gracefum
Na, că mi-a ars degetul, ţigara! Am uitat de ea, ca de poveste…
tltitle
Piticul se întoarse în poveste obosit şi nelămurit…
Ce-o apucase pe propietară? Şi unde voia ea să fugă?
Şi-apoi mai aveau de dat atâtea reprezentaţii.
Până atunci nu se urnise niciunde, pentru că îi plăcuse să stea împletindu-şi părul cu poveştile ei trăsnite.
„Istoria noastră”, cum îi zice ea…
Apoi piticul se albi brusc, ca bobul de orez: „Dacă n-am făcut nimic, a cui e vina?” În orice caz e mai bine că a plecat! Să stea acolo unde s-a dus, sănătoasă! Şi aici, unde dăm noi reprezentaţii sunt doar douăzeci de muşterii. Îi ştiu şi după nume. Mă descurc eu!”
Dar în odaie era întuneric… Îşi aminti de ea cum dăduse buzna peste el, într-o zi de toamnă.
Pe-atunci ea cânta cuplete în teatre improvizate, dar era mai degrabă o animatoare.
300px-jane_avril_by_toulouse-lautrec
Fu trezit din negare de admirabilul de tiran mărunt, ce venise ca de obicei să-şi primească, peste gard, plăcerea.
“O să plec după ea! Doar o să am nevoie la întoarcere de-o femeie care să-mi facă o ciorbă caldă.” mai zise el, nesinchisindu-se de prezenţa admirabilului de tiran mărunt şi plecă după ea.
Era atât de preocupat de propria-i persoană încât nu observase că proprietara nu plecase nicăieri…
Admirabilul de tiran mărunt chicoti la năstruşnicu-i gând: „Dacă o găseşte, o să-i ceară iertare?şi despică tacticos bucile proprietarei în două ca s-o fută. „tl22
Afară măscăricii îşi plimbă demnitatea măştilor…
Cei cu roluri principale se retrag după cortină pentru a intra pe sub pielea cuiva…
henri_de_toulouse-lautrec_060
Clopoţelul vesteşte alte cornuri calde…
Un indian sălbatic a rămas înţepenit într-o stare de spirit…poate sub intuiţia sumbră a unei dezamăgiri apropiate?…
„Mai e loc!!!!!!” cântă măscăricii într-un glas cu două limbi.
Să gust din marea ciorbă ce fierbe la foc mic, în aceeaşi mizerabilă oală sau să aştept felul doi?
Îţi dau un castron? Ia! Serveşte-te! Mai e destul!…soarbe-o, dar fără zgomot, te rog!
Nu mai am linguri!
421
… Într-o zi o să fiu întrebată: „Bătrâno, în afară de amintiri, de ce altceva mai dispui?!”…
De corăbii, maică, de corăbii!…
Chiţ-chiţ,chiţ, chiţ, chiţ… n-avem frică de pisici, Chiţ-chiţ,chiţ, chiţ, chiţ, când nu sunt aici…
La ce distanţă se află nebunia de înţelepciune?
(ciné ma propus de catz!!!!)
(va urma)

Ciné ma Bailly no.2

In Ciné ma pictat on noiembrie 25, 2008 at 6:27 AM

Legătura între ceea ce scriu de la o zi la alta (dacă nu de la o freză la alta, nu ştiu) e taman fumul (de la ţigări), ca un fade in white înecăcios.
fum-shutterstock
Personajul important, imediat după pitic e unu’ admirabil de tiran mărunt.
Când a poposit în teatru’ ăsta ieftin a făcut vâlvă, a zis: “Hăţ!”, obligându-şi hoţopina verde s-o ia la dreapta undeva-cândva-ntr-o iarnă, pe la 12 şi jumătate, noaptea ca s-o întâlnească pe ea, pe proprietara de pitic. Un om palid, firav, pierdut în negrul nopţii, cu păr în cap parcă pus cu furca, dar uniform. Avea în cap o căpiţă de idei năstruşnice.
Dar hoţopina avea cronometru, aşa că numa’ ce se dădu jos de pe ea, că trebui să se şi suie, la loc, în şa, că n-o putea ţine-n frâu pe hoţopină, dar şi pentru că călăriciului nostru îi şade bine cu drumul.
6
Bine… umma!…şi cu toba!
Femeile, nu se înghesuie să-l asculte ca pe cântăreţ, mai întâi pentru că e atât de ciudat, şi-apoi pentru că se crede destoinic, nevoie mare, că face nişte experimente ciudate în ograda bătrânei proprietare, care, îmbujorată îi mai aruncă câte-o bere peste gard, ori de câte ori îi e sete, sau câte-o lună de căcat, când piticul personaj principal se închide de bunăvoie în lădiţa lui şi nesilit de nimeni n-o mai vrea pe proprietară, drept proprietară.
8
Există în inima mea coarde stranii şi primul impuls al meu e să mă aplec în faţă ca să vomit. Nu, nu din pricina tăriei amestecului.
13
Acesta ar putea fi exact momentul în care aş putea să descriu ce simţea femeia, proprietara, profitând de icneli, sau să mă întreb pentru ce am păstrat eu toate astea? Are cineva nevoie de povestea asta? Are ţara nevoie de ea? 24 “Nu, domnule!” mi-aş răspunde,”oricum e doar trăncăneala, fum şi vorbărie!” sare vecinu’ de peste gard, dar interpretat tot de mine, din lipsă de fonduri. “Vino, bre, şi ajută-mă! Doar când e vorba de literatură toţi dăm buzna! Ţi-aş da cafea, sau ceai, sau două madlene.
12
Vino să-mi baţi literele în locul meu! Eu doar să spun unde trebuie dezvoltat, tăiat!”
4
…doar că-ţi înţepeneşte rău curul!…
Iată, dezavantaje! Furnicături care le simţi în cur! Poate fi plăcut! O vreme…
3
Cotrobăind printre cuibare vechi se trezi violent fardată, semănând cu un clovn…zâmbi prosteşte, apoi se aruncă într-un scaun ca o cârpă. Apoi se călcă în picioare ca pe-un preş. Apoi se opri.
Apoi apăru şi piticul de nicăieri.
10
De fiecare dată altfel, altă rasă, din alt unghi, astfel că o forţa pe biata femeie să-şi ţină gâtul răsucit.
„În sănătatea noastră!”rupse piticul stânjeneala, smulgând masca din mâna femeii.
În sănătatea ta, dragule!”…îi pregăti ea dintr-un cuvânt, cursa de şoareci.
Ce să facă? Se obişnuise cu el, chiar dacă el încurca într-una vioara cu nepăsarea.
51
L-ar fi vândut cu drag pe 2 lei în orice moment, dar deocamdată, ca şi unică soluţie, se porni să joace doi, trei paşi proaspăt învăţaţi de la pitic, apoi se năpusti pe scări, în jos, căzu în cur, dar fiindcă ei îi părea că nimic n-o poate opri, continuă să coboare şi treptele rămase… Aşa, de-a celofanu’ pe derdeluş, cu curu-n flăcări.
O clipă îşi închipui că se duce la closet, însă deschise uşa cu toată forţa de care dispunea şi se repezi în stradă, într-o goană disperată.18
În drum îl întâlni şi pe admirabilul de tiran mărunt(de data asta cu părul ceva mai aranjat) căruia îi aruncă o bere uitată într-unul din buzunarele mari ale fustei, şi goni mai departe. Acesta n-apucă nici bine să-i mulţumească… Dementă, femeia nu-şi slăbea ritmul, dar, distanţa dintre ea şi pitic se micşora, în loc să se mărească, ca şi cum ar fi fost firesc. Simţea că-şi pierde minţile.
25
Din fericire străzile erau pustii şi totul e în mintea mea.
Rămasă cu piticul în cap, femeia continua să râdă haotic..se gândea că se agăţase de el ca de un colac de W.C. când îţi vine să vomiţi, ca iedera de bloc, ca omu’ păianjen de orice, dar era obligată să-l iubească…
52
În mod inconştient îl flata, dând din cap, chiar şi-aşa, cu gâtul răsucit, neridicând nici o obiecţie şi aprobând tot ce acesta debita, literal.
Dacă într-o zi s-ar supăra pe el n-ar fi pentru că i-a facut vreun rău, ci numai datorită modului exhibiţionist în care-i amestecase-n ceaşcă viaţa…26
Căci viaţa nu e zahăr şi moartea nu e ceai…
Editare târzie :
(va urma)

Ciné ma MarcCha gall no. 1

In Ciné ma pictat on noiembrie 23, 2008 at 5:46 PM

235În acest paradis artificial al meu, există, de fapt, pitici. Au cufere mici şi acolo dorm. Al meu e închis într-un cufăr lemn-tec, sculptat manual cu motive autohtone, vopsit, şi nu iese de-acolo decât să înveselească mulţimea printr-un dialog cu proprietara sa, ori fumat,246 şi-atunci se străduie să cânte o melodie hazlie, prin care face complimente doamnelor să „se dea mai aproape” sau le citeşte o poveste despre uriaşi.
Uriaşilor nu le e aşa de lesne să se mişte, cum el, piticul meu, o face.
Imediat în dreapta, chiar lângă uşă, după ce plăteşti, dai peste bufetul rece, cu rasol de capră, limbă şi păsări, totul la vedere, cât se poate de ispititor.298 În acest paradis artificial, nu există un maestru de ceremonii. Totul e improvizat, nimic dizgraţios.
Atunci când eroul meu strigă “lume, lume!”, spectatorii, şi ei improvizaţi, se înghesuie buluc. Eroul meu îşi ridică nădragii căzuţi, ce-i dezgolesc curul, îşi pune mâinile în şold şi începe să ţopăie. Se repezintă o melodramă. Brusc, totul e derivă.
Piticul meu schimbă brusc reprezentaţiile. E-o condiţie a lui, de bună stare.
Azi are o poveste cu un om care iubeşte o fată. Dar ea nu-l iubeşte. Apare altă fată, pe acordurile muzicii şi-l îmbrăţişează.251El însă o azvârle pe fată cât colo, ca şi cum n-ar fi însemnat nimic pentru el, ca să acopere flecăreala mulţimii. Atunci fata scoate sabia şi…şi…piticul meu nu mai poate încheia reprezentaţia, pentru că mulţimea e prea atentă. Lumea se dezmeticeşte şi aplaudă: “Ce repede s-a terminat! Şi fata? Fata? Ce s-a întâmplat cu ea?” Ei n-au curajul să întrebe pe pitic direct. El e artistul!
O întreabă pe proprietară.
Însă proprietara vorbeşte mult şi pierdută printre cuvinte şi oamenii nu mai înţeleg absolut nimic.308 Episodul de mai devreme merită un leu, sau doi, altfel ar fi gratuit. Personajele?
Sunt costumate mai toate. “Atenţie, să nu cădeţi peste recuzită!”
Încăperea asta mizeră, luminată cu câteva lumânărele parfumate, dar scumpe e locul unde piticul ăsta al meu se costumează.
Gata! Actul I. 231Priviţi cu atenţie acolo jos, doamnelor şi domnilor! Câmp deschis! Fulgere şi tunete. Un omuleţ cu un pahar. M-am trezit şi eu, dând buzna peste pahar, de l-am şi spart, ca şi cum ar fi fost o chestie vitală.
Peste omul mărunţel, ditamai lungana de mine, 233 împodobită cu pene albe. Şi ne-am pus pe-un duet jalnic. Apoi omuleţul a atacat, de unul singur o piesă scurtă.
Era comic. Era un cântăreţ comic şi de-asta era şi favoritul principal.
“ Dar ce-or fi având doamnele de râd, domnilor?”
“Teamă!” exclamă mărunţelul om…”Teamă?” murmură mulţimea.
Dar deja lungana era pe sârmă. Culmea simţirii!
Cântăreţul comic se mai bâţâi un pic, apoi o trase de mânecă după el, afară, în ropote de aplauze.
Neajunsul pricinuit de pantofii ei nu se observa. Doar diferenţa de-nălţime.
Celelalte personaje?
Mda! E timpul lor deja?
Actul II. Doi măscărici care merg cu mâinile prin noroi, un bărbat cu toba…
Am uitat pe cineva?
A, da! Intenţionat! Nu înţeleg de ce animalele turbează periodic. 3351

(va urma)

Ciné ma Magritte?

In Ciné ma pictat on noiembrie 22, 2008 at 1:49 PM

magritte_revisited
Ce-a fost mai întâi? Oul sau găina?
Mai întâi a fost neantul.
Mă duc să văd!
Pe Mag îl trezesc, mai întâi, frurnicăturile. Apoi se adună într-un pahar şi începe să plouă. Apoi…apoi nu-i mai văd faţa de mărul lui Adam.
Mă uit în oglindă! Mă uit! Ceafa în care-ţi suflu nu-i a mea. Profit de întuneric ca şi tine de alta.
Azi îmi dau foc la ou şi la cheie. A…şi hârtiei din care-mi decupez himere.
Părul mi-a ajuns în pantof, dar în oglindă nu-i adevărat. Nu mai râvnesc la para din cer. Mi-am astupat gura cu iederă. Dacă pică, nu sunt nătăfleaţa eu.
Dacă nor şi piatră se ciocnesc, iar luna ţine cu amândoi, a cui e vina?
Trompetă arzând, bolovan nerostogolit ce încă mai sunt! Dar tu aştepţi unghiul bun să le (re)compui. Dărâmând, desigur.
Dintr-o grotă, la căldurică, cerul pare mult mai artistic decât credeai că e.
Îţi fur pensula şi mă nasc din lichid colorat încă o dată.
Goală, cu mâna pe-o piatră, înfrunt marea. Stau cu curul la ea.
Na, mareo, ia trandafirul ăsta galben!
Sunt geloasă pe călcâiele-mi care nu te mai simt.
Mi-am acoperit faţa, mi-am luat valiza şi cântecul şi-am plecat din tine.
Noaptea, perversă mic-albastră, îmi urcă păsărica-ntre umeri. Ca să mi-o văd. Ca să mi-o guste.
Ca să cred că-i înger păzitor.
Ia te uită! Lumânarea îmi modelează nasul borcănat într-unul arlechin. Ca să râd.
Ca să înţeleg că şi comedia e o artă?
Pacea îmi vine bine odată cu întorsul feţei la perete. Am nori în barbă, în ochi, în gât. Înghit! N-o să fulger din atâta lucru.
Muşc din păsările ce mi-au populat capul copac ca să-mi devin, încet-încet, lotofagă.. Dacă-mi pun liliac pe faţa pot să-mi uit nunta.
Un pahar şi-o umbrelă. Un echilibru perfect. Tu nu plângi, eu nu te feresc de cioburi.
Lunatici, stăm spate-n spate. Ni-l ferim unul altuia, sau ni-l dăruim? Ne păzim faţa.
Jumătate cer, jumătate pământ. Hai să ne jucăm! Tu mă tai în două. Eu iau cerul. Tu ia-mi pământul de sub picioare.
În cap am un tun, ca să-mi apăr cetăţile-mi din palmă. Ghiuleaua nu m-ascultă.
Mor! Mor! Metaforic vorbind.
De ce sicriele ne ţin întinşi? În poziţia şezut n-ar fi mult mai confortabil? Doar urmează să stăm şi să privim până ne putrezesc ochii. De ce să văd doar cer şi nu pământul din care renasc?
Mi-e de-ajuns să-mi scot mâinile din pământ, ca din sacul lui Moş Crăciun şi să te modelez. N-am nevoie de tine ca model. Lumânare şi lemn mi-e de-ajuns să te ţin în min(t)e. Şi-o să creasc-un copac…
Ştii, n-am ieşit pe uşă! Am spart-o. Am lemn. Pot să-mi fac alta mai trainică!
Acum stau cuminte în farfurie şi mă servesc străinilor drept desert. Mă asortez c-un vin bun. Nu uit de cuţit şi fuculiţă ca să-mi decupez ochiul cu care încă te mai văd. Mă declar oarbă.
Când n-o să mai fiu o să vreau doar o lumânare, un măr, o pasăre, fundiţa, oglinda şi pălăria.
Dacă sunt o doamnă îmi scot pălăria şi mă duc la balamuc.
Iar mi-am pus fundiţa , m-am ascuns după cortină şi-o las pe ea să-mi joace rolul. Sunt propriul meu sufleu(rrrrr).
eu-sunt-un-mar-tu-esti-o-paraHai, zi, după mine, privind în oglindă: Eu sunt un măr, tu eşti o pară…

Tentativă de a-l înhăma pe altul la curu’ tău până la adânci bătrâneţi. Tehnică femeiască.

In cap umplut on noiembrie 17, 2008 at 10:35 AM

caesar
Pământul de sub picioarele-mi, mâinile-mi, corpu-mi, gâtu-mi, capu-mi e o imensă tablă de şah. Cu regină, cu pioni, cu nebuni, cu cai, cu turnuri, fără rege. El s-a pierdut undeva într-o fază a jocului, înainte de PAT.
Tabla asta mea a cam suferit transformări în ultima vreme aşa că piesele rămase nu mai au echilibru. De la denivelări. Se răstoarnă toate, înainte să fie ameninţate de vreo situaţie clară.
De mat, nici nu poate fi vorba. Poate, doar… de mă-ta!
Cu toate astea, eu joc.
Iute îmi iau un scaun şi-mi pun păsărica pe el.
Şi privesc la nourul, care-i ţine loc de coroană nătângului meu copac, sub care m-am mutat mai demult, într-o dimineaţă, atât de repede, încât nici n-am avut timp de regrete.
Ce se mai păcălesc nourul ăsta al meu şi cu copacul! Ce se mai păcălesc!
Unul se face că plouă, celălalt că stă.
Acu a început să încolţească şi iarba sub curul meu.
Din senin?
Nu, nu! Din scaun!
Asta mă face să mă simt ca o iapă nefutată.
Deh, imboldul ierbii!
Să merg în eL şi azi, să nu merg? Alerg!
Vai, iarăşi o privire cu coada ochiului sau pe deasupra problemei dinspre nord, spre acest est al meu!
Spectacol naiv, fără subtilitate.
El este flatat nu de adevărul pe care-l cuprinde textul, ci de efortul pe care l-ai făcut să-l compui.
Se mai adaugă doar frica de a prevedea viitorul şi de-a-l menţine într-un prezent neschimbat.
Viul, încâlcitul, nodul şi pornirea-mi şuie reapar.
Dotate cu baie şi parfumuri, autocraţia şi arbitrarul s-au instalat comod. Tot în eL. O stranie combinaţie de stiluri, dar mai ales de interese.
Mie îmi ţâuie urechile, iar tu te plângi sorţii că ai fost azvârlit în tumult.
Însă toţi jucătorii sunt în câştig.
De muzică mi-e dor. (Ar trebui să şterg această propo…supoziţie.)
Trebuie că e şi un motiv, că încă mă simt regina turnului, dar n-o să-l caut tocmai acum.
Tocmai acum când chiar caut câte ceva ce-am pierdut odată.
Deocamdată mă ţine la suprafaţă crinolina. Deocamdată plutesc în suspiciune.
Dar, când un om se apucă să tragă din lulea, se schimbă şi el şi lumea. Proverb arab în cap românesc.
Iacă , acu’ nu e sulă!
corpsegirl
Hai să dansăm până la adânci bătrâneţi! Ce spui?
Neîndemânatică, mă tot calc pe bombeu.
Mă scuz repede, retrăgându-mi durerea.

Nezână (Descântec)

In cap umplut on noiembrie 14, 2008 at 7:16 AM

foolsgold
Pielea mea e încă roz de la panteră. Vorbesc goală în patru limbi. Bondarii scuipă pe mine. Clipele mă ling. Albinele-mi zumzăie chinele. Ciclopii mă lovesc c-am doi ochi.
Lumea din care eu vin vede orbi. Mii de orbi alergând şi râzând pe străzi. Trecerile de pietoni mă imploră să-i traversez. Ce anotimp mă gândeşte?
Ce zgomot difuz toată această dragoste a mea. Către cine? Către cui?
fan-drawing
Alerg spicele.
Mestec crizele.
Vindec nările.
Scuip derivele.
Spintec dozele.
Alung zânele,
Prin pădurea cu scară.
Tu le tragi de coadă.
Prin pădurea polară.
Haosul mă intrigă,
Liniştea mă-nfăşoară
Să mai futem o zână,
Prin pădurea bizară.
(Ho, trăsură, mintea mea! Zgribulită, pocnesc caii să mă ducă departe de tine. )
Mă car în gând. Măcar o vreme.
Te caut în calendar bisect.
Te găsesc cu bine.
Te gândesc abstract.
Te iubesc cu rime.
Mă descalţ în vise.
Mă lupt cu piticii.
Albăcazăpada-i o proastă
Obosesc piticii.
Prin pădurea cu scară
Ei îşi suflă mucii.
Prin pădurea polară
Vulpile fut butucii.
Zânele nu mai dansează,
Roibii aleargă neghiobi
Mă pierd prin pădurea polară
Mă-ntunec de vreme,
Devreme mă scol.
În vise mi-apari cu pădurea cu scară.
Prin pădurea polară
Bagheta-mi s-a rupt.
Încerc să te uit.
În cerc eu te uit.

less-light2
Hai, babo, ia mărul! Muşcă-l matale!
Aseară ţi-am dat o sută de mii. Tot eu sunt! Nu mă ura altfel! Azi zi-mi de “la fel” ca ieri. Altfel o să cred că sunt altcineva.

mic monolog schizofrenic

In cap umplut on noiembrie 12, 2008 at 11:13 AM

3645_caesar_castor13646_caesar_pollux
Până la vârsta de 6 ani târâm după noi iepuri de cârpă sau urşi pluşaţi, cărora le roadem labele, după ce în prealabil le-am înmuiat în ciorbiţă şi miere, în ţarcul îngrădit, special amenajat pentru noi. O naţie de mititei în scutece, apropiaţi afectiv de cârpe colorate sau texturi pufoase.
De la şapte ani încolo ni se iau cu forţa, printre bale şi lacrimi şi ni se pun, în loc ( tot cu forţa) pixul, stiloul, creionul, în mâna dreaptă, de catre părinţi supăraţi că la „luatul din moţ” am ales peruci colorate sau măşti în loc de bancnote, apoi ni se dau nişte foi frumos ambalate, cu etichetă şi feţe de bancă cu monogramă şi… „ Pe-aci ţi-e drumul !”Drumul spre maturitate!
Acum avem un întreg Univers între palmele noastre. Aici ne ţinem temerile, în căuşul ăsta îngălbenit de tutun, spălat de câteva ori pe zi .Te şi miri cum de mai rezistă culorile! Acum vorbim singuri pe stradă, pentru că umblăm cu iepurii şi urşii dosiţi pe sub haine.
Sunt convinsă că dacă am umbla cu ei la vedere, nu am mai purta monologuri schizofrenice sau maniaco-depresive, ci dialoguri interesante.
Sunt atât de convinsă, încât ieri i-am cumpărat mamei mele un urs de pluş, de mărimea unui nou născut, să doarmă cu el. Mie nu mi-a plăcut niciunul, aşa c-o iau de la capăt:
amdamdezdizimanifrezdizimanipomparez

Capitolul IV

In teatru on noiembrie 10, 2008 at 11:30 AM

în care aflăm că o umbrelă vorbeşte. Spre mirarea sperietorilor. Nu mult. Îşi strigă fiica să meargă la râu ; în care fetiţa descoperă că şi sperietorile pot vorbi şi că nu amorţesc în poziţia de bază ; în care fetiţa se miră ; în care sperietorile sunt mirate că fetiţa e mirată că ele vorbesc. Doar ea vorbeşte cu o umbrelă ! ; în care fetiţa hotărăşte că uneia dintre sperietori îi trebuie un creier şi celeilalte, o inimă, că-i prea de tinichea ; în care se dovedeşte că una din sperietori chiar ştie mai multe decât spune că ştie ; în care fetiţa le spune despre vrăjitorul din Oz ; în care se hotărăsc să meargă tustrei într-acolo ; în care Povestitorul, din umbră, intră şi el în joc, căpătând curaj, în care nu e nevoie ca el să afle că vrăjitorul din Oz e doar un impostor ; în care e timpul să se maturizeze, deoarece are un puternic motiv pentru a trăi: fetiţa Ki.
paie13

NARATORUL: Glasul norilor. Purtând o povară, cu mâinile vârâte în mâneci, nici nu zâmbeşte, nici nu plânge. Ciori coborând, ţipătul lor şirag, răcoarea nopţii creşte; un foc bun, adânc, în noapte; bătăi în poartă.
O, fluturi violenţi ce-n zborul vostru vă-ntâlniţi în visu-acestei nopţi! În noaptea fără lună, ce-nchide drumul meu spre tine, arzânda patimă mi-e trează şi-n pieptul răvăşit de flăcări inima mea e un tăciune. Cer şi pământ!Doar fulgi, fulgi, fulgi şi zăpuşeală. Apa ce vine o spală pe cea care pleacă…
Fetiţa: Uite! O umbrelă! Să te ferească de ploaie. A fost a mamei. Ştii, eşti un caraghios. Semeni puţin cu tata…Nici el nu vorbeşte mult!…
Acu, te las!…
Mama: Ki!
Fetiţa: Mama vine să mă ia! Mergem la râu. Uite ce-am desenat! Viaţa mea! Dă-i-le tatei!
Mama: Ki!
Fetiţa: Plec!…
Sperietoarea II: Rămâi!
Sperietoarea I:Nu! Las-o! E cu mama ei acum!…
Fetiţa: Ah…era să uit! Îţi adusesem mere! Ţi le dau acum! Am oprit şi eu unul ca să am de drum!
Mama: Ki!
Fetiţa: Acum chiar plec! Te las cu bine, sperietoareo!…Nu mă uita!
S II: Stai! Mai stai!
Fetiţa: Nu mai am timp! Nu ţi-am spus? M-aşteaptă ma…mă, cine-a vorbit? Muko? Tu ai vorbit!?
Sperietoarea I : Las-o! O să creadă că i s-a părut!
Sperietoarea II :Da!
S I: Ah!
S II: Da! Eu ţi-am vorbit!
Fetiţa: Tocmai acum când plec?
S II : Ştii, noi, eu…nu prea stăm…stau de vorbă cu oamenii…Noi, sperietorile, doar stăm uite-aşa!
Fetiţa: Da’ n-amorţeşti?
S II: Ba da! Dar, cu timpul nu mai simţi…aşa mi s-a întâmplat şi cu creierul…eu nu am…
Fetita: N-ai creier? Dar vorbeşti!
S II: Nu au de-a face una cu cealaltă. M-am obişnuit fără. Nu că n-aş vrea să am….Da’ la ce mi-ar
folosi?!…Şi, în plus, m-aş deosebi de ceilalţi oameni de paie…Şi, oricum, eşti prea mică ca să întelegi tu lucrurile astea…
Fetiţa: Sunt însă, suficient de mare ca să-mi dau seama că ai nevoie de unul!
S II: Nu înţeleg!
Fetiţa: De-un creier!
S II: Tot nu înţeleg!
Fetita: Păi, ca să nu mai vorbească gura fără tine!
S I : Are dreptate! Trebuia s-o laşi să plece!
S II: Unde să plece?
Fetiţa: Cu cine vorbeşti?
S II: Cu el! Dar el nu vorbeşte! Deşi eu îl aud!
Fetita: Şi ce? El ştie că mă duc eu?
S II: Ştie! Ştie tot!
Fetiţa: Şi, ce zice? Unde mă duc eu?
S II : La râu!…cu mama ta!
Fetiţa: Ce naiv eşti!
S I :Ah! Ţi-am zis?!
S II : Cu mama ta? Dar ea n-a…?
S I: Ba da!
Fetiţa: A murit! Da, ştiu! Aşa vorbeşte lumea…Dar tati mi-a spus că nu-i adevărat. O vrăjitoare bătrană a răpit-o. Casa ei e lânga râu! Râul Muko. Acolo mă duc.
S II: Şi..aha! De-aia mi-ai zis Muko! De-aia ştiai!…(spre sperietoarea I) Ştiai!
Fetiţa: Ti-am zis aşa ca să nu uit! Gata, s-a făcut târziu. Mă duc la mama…
S II: La vrăjitoare…
Fetiţa: Nu! Mai întâi, mă duc la un vrăjitor, care cică ar fi prieten cu vrăjitoarea asta furăcioasă de mame. Poate că o să vrea să mă ajute s-o aduc pe mama înapoi acasă…
S II: De unde ştii tu de vrăjitorul ăsta?
Fetita:Of, toti copiii ştiu de el!
S II: Da?!…
SI: Ai o scuză, ai sărit peste partea asta. Direct din paie, mătură. Pardon, matură!
SII: Şi cum îl cheamă?
Fetiţa: Vrăjitorul din Oz! Dacă vrei, poţi să mergi şi tu! Poate că-ţi va da şi ţie un creier…
S II: Ai dreptate!…Un creier de-aş avea
aş dezlega orice enigmă ce te-ar încurca,
apoi aş sta şi-aş cugeta
aş dansa şi aş cânta,
dacă un creier aş avea…
dsc00253
Fetiţa: Mergi?
S II: Dacă merg!? Merg, sigur că merg!
Fetiţa : Stai să-ţi aduc nişte haine de-ale tatei, ca să ai de drum. Aşa o să cred că eşti chiar tata.
S I: Ah! Uite în ce te-ai băgat!
SII: Am amorţit!. Nu pot sta o viaţă de om aşa.
SI: Şi doar pentru că ai amorţit devii uman şi pe deasupra şi tatăl ei?
SII: Poate că nu ştii tu chiar tot. Poate că m-am înşelat. Poate că noi două suntem chiar tatăl ei.
SI: Aha! Cred că ai înnebunit un pic!
SII: N-am cum! N-am creier, ai uitat? Dar tu, fiindcă ai, ar trebui să înţelegi că e doar o altă poveste. Hai cu noi!
dsc00258
SI: Şi eu ce să-i cer vrăjitorului?
SII: O inimă, că prea-i de tinichea.
SI: Şi locul ăsta? Cui îi rămâne. Era atât de convenabil…
SII: Chiorilor! Dar nu cred că vor zăbovi mult pe-aci, pentru că ciorile or să le scoată ochii şi-atunci or să înceapă să vadă.
paie23

Capitolul III

In teatru on noiembrie 9, 2008 at 12:44 PM

Capitolul trei : în care sperietorile capătă nume şi se întâlnesc cu o fetiţă ; în care fetiţa le povesteşte de moartea mamei sale ; în care ea nu ştie că sperietorile sunt vorbăreţe ; în care se dovedeşte că una din sperietori ştie mai multe decât spune că ştie ; în care una din sperietori joacă rolul unei femei însărcinate ce e prinsă de ploaie ; în care răceşte, în care naşte, în care moare.
paie12

NARATORUL: Pe-o noapte cu lună, sperietoarea pare un om, atât de sărmană. Din creangă în
creangă se preling picături. Câtă grabă! Nu vor să zăbovească-n lumea asta
păcătoasă. Pălăria ei e la pământ. Sperietoarea pare descumpanită. O privesc. Şi-a
întors capul în altă parte.”Uite!”, mi-a dat ghies să spun, dar sunt singur…
câteva resturi de hârtie. Spun unii că se află un loc mai potolit şi-n miezul rotitorului
vârtej. De ce nu-i pic de tihnă şi-n volbura inimii mele? Luna nu-i la fel? Primavara nu-i
şi ea ce-a de-acum un an?…Nicidecum: Fiinţa mea a rămas ce-a fost atunci.
Sperietoarea I: Am găsit! Muko! Da, da, Muko! Iar eu, Jisei!
Sperietoarea II: Ce faci?!…
dsc00250

S I: Nume! Al tău! Al meu!
S II: Trebuia?!
S I: Habar n-am!
S II: Muko?!
S I: Râu.
S II: Jisei?!
S I: Despărţirea de viaţa.
S II: Pleci undeva?
S I: Nu acum…
S II: De te răpune dorul să te ucidă grăbnic…
S I: Tăcere! O pasăre păşeşte peste petalele uscate! Ascult-o!
dsc00254
FETITA: Ia te uită, ai ochi si nas! Mămica ta ţi-a ciupit nasul cârn, păpuşo! Şi ai mâini de dansator.
S I: Târăşte-te şi râde! De azi înainte eşti şi copilul ei.
FETITA: Ia-ţi pălăria! Ţi-a căzut!…Vrei să fii soţul meu?
S I: Să stea acasă, aşteptându-te?!…Nici gând!
S II: Mai tacă-ţi… gândul!
FETITA: Ştii, eu sunt un copil! Despre asta aş vrea să-ţi povestesc.
dsc00255
Naratorul: A fost odată o bătrană vrjitoare…
Fetita: A fost odată o bătrâna vrăjitoare…
Naratorul: …ce mama i-a luat…
Fetita : …ce mama mi-a luat…
Naratorul: Vreau doar să-ncerc, de pot, să mă deprind cu lipsa ei…
Fetita: Cerul e oare amintirea iubirii ei?…
În noaptea fără lună
Ce-nchide drumul meu spre tine
Stau trează, aşteptându-te,
Şi-n pieptul răvăşit de flăcări
Inima mea-i un tăciune…
Ea nu mai vine.
Şi m-am întristat.
Dar iată,
Un păianjen spânzurat de straiul meu îmi spune:
“Speră! Speră! Cată!…
Am obosit, sperietoareo! Mă duc! Te las cu bine. Am să mă întorc şi mâine! Ştiu c-o să mă aştepţi, deşi n-o spui, Muko!
Muko: De unde ştie?
Jisei : Ştie!
Muko: Da, da’ de unde?!
Jisei: Nu ştiu, da’ copiii ăştia au o chestie a lor…
Muko: Muko!!!Totuşi?!…
Jisei:Nu ştiu!
Muko: Ba ştii! Ştii! Uneori am senzaţia că tu ştii foarte bine! Numele tu le-ai ales. Nici măcar nu m-ai
întrebat dacă-mi place!
Jisei: Nu-ţi place?
Muko: Nu!
Jisei: Minţi!
Muko: Un pic!
Jisei: Pic! Pic! Asta-mi aminteşte de ploaie!
Muko: Nu-mi place!
Jisei: Că-mi amintesc ploaia?
Muko: Iţi aminteşti pe, dracu’ să te ia! Ce-ţi aminteşti? Ce?
Jisei: Calmează-te! Devii violent!…Cafeaua….
Muko: Poftim!
Jisei:De câte ori bei cafea, devii agitat, violent, cu chef de ceartă!
Muko: De când beau eu cafea? Cum aş putea? N-am…
Jisei:: Hai zi! Nu poţi să zici, nu?…Creier! N-ai creier!
Muko: Am însă o întrebare! Cine eşti?
Jisei: Cine sunt?
Muko: Cine esti? Eu sunt Muko! Tu cine eşti?
Jisei: …
Muko: Ştiu! Şi tăcerea-i un răspuns!
Jisei: …
Muko: Da! Da’ mie nu-mi spune nimic!
Jisei: În general tăcerea nu spune nimic…încă! Taci şi-ascultă…(ploaie)
paie22