alma nahe

Archive for octombrie 2008|Monthly archive page

O poveste cu umbrelă

In cap umplut on octombrie 31, 2008 at 12:12 AM

A fost odat’ o curte mare şi însorită unde se fabricau de zor umbrele. Umbrele din aripi de fluture, cu mâner de bambus.
Că era mic, că era mare, om cu om punea mână lângâ mână la confecţionarea lor.
De dimineaţă până pe la prânz oamenii alergau după fluturi, îi sortau pe culori, şi-i ferecau în câte o cameră special vopsită în culoare identică cu cea a fluturilor prinşi.
Astfel că, oamenii nu mai puteau ţine o evidenţă exactă a lor, şi tot părându-li-se că nu mai sunt decât foarte puţini, mai omorau vreo câţiva. Că “mai bine să le prisosească”, îşi ziceau ei, între ei, „decât să n-aibă materie primă”.
Aşa că, după masa de prânz, iute plecau o parte din ei la vânatoare de alţi fluturi, o parte la adunat de bambus spiralat şi ultima treime (pentru că, da, erau foarte organizaţi) rămânea să confecţioneze neasemuit de frumoasele umbrele.
Mai era însă şi-o fată care nu se încadra în nici una din aceste categorii. Era, cum s-ar spune, în plus. Se ştiau motivele rămânerii ei pe dinafară, dar dacă ar fi fost s-o întrebi pe ea, n-ai fi zis că pare nemulţumită cu situaţia, cumva involuntar creată.
Involuntar, pentru că oamenii, ocupaţi fiind cu acest nou episod din viaţa lor, al confecţionării de umbrele, nu mai aveau timp de nimic, deci, implicit nici de un timp al procreării, aşa că totul rămânea aşa, într-un aparent echilibru.
Cum spuneam, pe ea n-o nemulţumea acest fapt, acest rol al ei, deoarece, ea era singura care era obligată să poarte aceste umbrele, devenind astfel un fel de manechin, un model, deci un om important, mai important decât toate treimile din lume (lumea lor, acolo).
Imediat ce era finisată o umbrelă, era chemată să-şi aleagă culoarea zilei, de fiecare dată alta, şi trimisă la poarta ce despărţea curtea însorită de o altă curte înnourată, poartă care, îndată cum sosea fata lângă ea se şi deschidea, fără nici o formulă magică la mijloc. Pur şi simplu se deschidea, şi se-nchidea la loc, după ce aceasta îi trecea pragul.
Dincolo de poartă se punea îndat’pe plouat.
Însă fetei nu-i păsa şi îşi sprijinea uşor mânerul de bambus spiralat al umbrelei, pe piept, îşi desfacea mâinile şi începea să se învârtă într-un picior, fericită, până ameţea. Atunci se dezmeticea, şi începea să simtă primele picături de ploaie ce-i umezeau trupul gol. Asta pentru că umbrela se strica de fiecare dată, oricât de multe îmbunatăţiri îi fuseseră aduse de către oamenii din curtea cea însorită.
În zadar le spusese ea la început că materia primă nu era tocmai potrivită. Oamenii se încăpăţânau şi continuau să omoare fluturi.
Astfel că, la întoarcerea în curtea însorită hotărâ să le spună că a găsit o soluţie ca umbrelele lor să devină mai rezistente. Nu neapărat ca o deranjau toate drumurile astea, ci, mai degrabă îi părea rău de fluturii omorâţi degeaba.
Aşa că le zise într-un suflet reţeta umbrelei perfecte. Se gândise ca “fluturii să nu mai fie omorâţi, ci legaţi unul de celălalt, şi lăsaţi aşa, vii.”
Treimea sări toată într-un cor, să o contrazică, că “lăsaţi liberi, fluturii vor zbura.” Însă ea se gândise că aceştia întocmai vor reacţiona precum deja o făcuseră, aşa că avea pregătit răspunsul, care atârnă greu în favoarea ei în luarea hotărârii…
”De azi înainte se vor confecţiona numai umbrele din fluturi vii!” hotărâ treimea-ntr-o voce…
Uitaseră de bambus!…”Bambusul e destul de greu, şi fluturii nu se vor gândi vreo secundă să-şi ia zborul, pentru că sunt deja obosiţi de atâta zbatere în camera de aşteptare, deci, de unde atâta vlagă întrânşii?”
Cu discursul ăsta îi convinsese …
„De parcă fluturii ar gândi” chicoti ea în gând…”Dar nici oamenii nu mă dezamăgesc!” îşi continuă gândul năstruşnic, şi se porni să aştepte în iarbă sosirea celorlate două treimi.Treimea rămasă acasă se puse îndată la confecţionarea noului prototip de umbrelă, bucuroşi că au fost salvaţi de la rutină.
Fata îi supraveghea cu coada ochiului, ca nu cumva, din obişnuinţă, aceştia să mai omoare câte un fluture.
Au fost omorâţi vreo câţiva, doar ca o scăpare, aşa, din partea treimii.
Numai ce fu terminată umbrela, că fata şi vru s-o încerce. Doar că oamenii acum întregiţi- între timp apărură şi celelalte două treimi- fascinaţi de creaţia lor vrură să meargă până-n poartă.
”Asta da surpriză!” îşi zise fata.
Ajunşi la poartă oamenii formară câteva şiruri organizate, mai apoi formară o piramida din trupurile lor, astfel încât măcar o treime din ei să poată urmări spectacolul, pentru că poarta era destul de înaltă.
Îndată ce puse piciorul dincolo, fluturii începură a bate din aripi şi fata se trezi suspendată în aer.
În zadar încerca ea să-i facă să coboare, bâţâindu-se, fară să-i dea prin cap că era de-ajuns să dea drumul (din mână) bambusului spiralat.
Cu cât disperarea ei era mai mare, cu atât mai mult se ghicea pe faţa celor rămaşi la sol un mare şi la unison zâmbet.
Abia atunci înţelese…

(va urma O poveste cu apă de ploaie)

NARRAGONIA

In cap umplut on octombrie 30, 2008 at 2:16 PM


Încă o zi s-a scurs şi oamenii, sub pretextul că dorm adânc uită să-şi ureze bună dimineaţa.
Iată-ne, o grămadă de cufere cu pălării care uruie de-a lungul străzilor! Un plus de construcţie astmatică de nada florilor peste care vin cu solo-uri de tobă…să mă dezmorţească, să mă lege la ochi, să-mi imaginez că sunt.

Aş fi putut să încep cu ninsoarea care-l îngheaţă pe erou şi-atunci n-aş mai fi avut erou şi nici capul lui gol.
Şi nici ecou!

Când n-am racord cu mine însămi, provoc adverbe torenţiale. Devin dependentă de timp, de loc, de mod, de căscat molipsitor. Şi de căcat molipsitor! Vreau o umbrelă! Să nu mai fiu niciodată nevoită să strâng o altă palmă-n palma mea, al cărui suflet priveşte pe cel al meu ca pe-un abonament.

Între două treceri, treceri de pietoni, devin sensibilă. Descopăr căi spre rădăcina firului de păr şi car acolo cal, balenă, câine, hienă, şarm, derivă, calm. Vai cât sunt de activă! Hai! Verde la plâns! Verde la Zoo!
Ce?!…Nu ţi-e bine, păpuşo?
Foarte bine. De ce? clipesc eu de două ori. Of, numai militarii au buna cuviinţă de-a mai saluta! Te-am recunoscut după muzică, mi-a zis. Sunt o cutie muzicală, i-am răspuns. Tam, tam, taram,
tam, tam, taraaaaam, tam, tam, tam, taaaaam, tam, tam, tam, tam, taraaaaaaam…Marş!!!!!!!!!!!!!
Ce nu reuşeşte spectatorul să priceapă?
În ce moment al timpului se află!

A câta parte dintr-un om e partea serioasă şi a câta parte e glumă?

Umma, Che Ghevara, eu, tu şi Tamara

In cap umplut on octombrie 28, 2008 at 12:05 AM

În urma acestei revizuiri degetul îi fu, în sfârşit, eliberat, limba mea deveni şi mai slobodă şi-aşa îşi aminti brusc Umma, de erori. De la bătături poate, sau poate pentru că îi trecu prin cap, că acum nu numai copiii creşteau mai repede, dar şi sentimentele evoluau altfel.
Nici bine n-apucă să-şi termine gândul, căci din cazanul plin ochi cu zahăr ars începură a sări în stânga şi-n dreapta animăluţe de caramel.
Umma zdrobi între măsele vreo câteva dar se plictisi destul de repede înfrântă de-atâtea dulcegării. “La o parte, porcilor! Viaţa e atât de scurtă! Viaţa nu e decât o îngrămădire de oase şi caramel”, mai zise ea, amintindu-şi de măseaua de minte ce-o chinuise toată ziua, şi-atunci am înţeles eu că nu stomacul e ceea ce-l va pierde pe Che, ci caracterul.
Ca şi pe tine!
Umma stinse becul şi aduse cina ornată cu floricele de porumb şi creveţi, în timp ce eu, de-aici încolo aveam să mă pierd în episoade răzleţe cu fluturi, în acest bordel imaginar, până la momentul suflării în lumânări.
Mirosul de muc, nebunul, mă trimisese în miezul momentului, când, neatentă, la botez, mama, în loc să-mi toarne apă de flori în balie, îmi turnă cerneală, şi-mi amintii cum toţi cei prezenţi se şi îngrămădiră să-i dea soluţii de scoatere a petelor de pe creier. (Aşa s-ar explica prezenţa curului meu în partea întâi).
Mi-am mai amintit, dar vag, de mine, cea din lumea reală “Oare-am stins becul înainte să mă culc?” timp în care cineva ne fură creveţii.
Şi mi-am mai amintit cum odinioară, îmi frămâtai ţâţele albe cu albuş de ouă, în timp ce eu mă jucam de-a păpuşile cu un copilandru, desenându-i ochi de paiaţă cu rujul de buze, dar despre asta voi zice în alt context.
Apoi nu mi-am mai amintit nimic despre tine.
În ciuda vieţilor noastre împrăştiate, întregul grup ne străduiam să săvârşim ceva nepieritor.
Fuseserăm cinci cât Umma lăsase lumina aprinsă, însă doar noi trei puteam schimba pe întuneric, între noi, seminţe, gumă, literatură, zmee, saltele, mici, muştar, pastramă, cheghevari…
Tamara Haydee mai zăbovi un timp pe retina mea apoi dispăru în misiune şi-atunci ne-am hotărât să bem pentru asta.
Che muri executat 41 de ani mai devreme de un grup de chiori (da,chiori, nu ciori!).
Iar pe tine, dragul meu, te rog, nu da foc acestui almanahe, ca arzând el, să te convingi tu singur că nu-i adevărat. ( Sfârşit)

Doamna, iei sămânţă?

In cap umplut on octombrie 26, 2008 at 7:26 PM


Canapeaua şi-a înfipt arcurile în curu’ meu să mă (ră)scoale. Capul s-a ridicat ultimul, pen’ că curu’ meu întotdeauna i-o ia înainte. Şi, dragul meu, dacă am sforăit astă noapte, am făcut-o bântuită de micul ochios din târg. Se făcea că-mi vindea sămânţă de trei ori: Doamna, iei sămâţă? Doamna, iei sămâţă? Doamna, iei sămâţă? Eu n-o luam şi de-aici numai un pas mic pân’ la bântuire. Cojile scuipate de puradel luau chipul lui Che Ghevara cu care dansam pe ritmurile nebune ale lui Pepe: “cre’ că m-am îndrăgostit, cre’ că da, cre’ că da…”. Eu dădeam din cur , el din cap, iar tu o vrăjeai pe Haydee Tamara Bunke Bider.
„Imbecilule, nimic nu este imposibil în această viaţă, totul este posibil, imposibilităţile şi le crează omul singur şi tot el trebuie să le depăşească”! îţi strigam şi dădeam şi mai abitir din cur, Che din cap, iar mâna ta aluneca-n chiloţii Tamarei. Ummagumma era şi ea p-acolo. A sărit în visul meu precum Xena, împărţind almanahe în stânga şi-n dreapta, deşi era apolitică. S-a strecurat pe lângă capul lui Che şi mi-a zis cu uşurinţa cu care întinzi o gumă : “Haydee e spioană, ştiai?”
“Che?Haideeee, măăăăă!” i-am zis şi m-am luat cu ea de braţ şi-am rămas aşa un timp. Apoi am simţit miros de zahăr ars şi ne-am dus să-i furăm vata femeii. Umma şi-a-ntins mâna ca guma şi-a furat prima, apoi, şi-a răsucit degetul arătător ( parcă) şi (habar n-am cu ce viteză) l-a făcut acadeaua mea. Ne-am trezit atunci că unica noastră legătură cu noi eram NOI , grupul de sprijin urban rătacea fără Haydee pierdută-n oasele tale iar eu o sugeam. (va urmma!)

Hinterland

In cap umplut on octombrie 25, 2008 at 2:21 PM

Îmi împachetez tristeţea şi o expediez în mare, într-un loc cu peşti. Peşti posaci şi cai mai dedaţi. Am citit undeva că după ce-i mănânci, chiar dacă au gust amărui, râgâi de plăcere.
Capul mi-e umplut cu fantezii, nu mai am loc şi pentru fapte concrete. Ceea ce îmi convine!
Datorită tristeţii mele pisi-colo-gice sunt fixată asupra numărului 11 şi nu pot avansa la numărul 12.
Literele din alfabet mă conduc spre o groază de confuzii, şi mă gândesc să adopt un alfabet cu desene. Minunat!
Şi-acum să coţăim!
Africă n-am! Pagode n-am! Canguri n-am! Asta pentru că trăiesc în aceeaşi ţară cu pupăza din tei. Oricum, Africa e-o toană de moment.
Am numerotat paginile almanahelui cu acelaşi număr , 11, şi acum constat că mi s-au strecurat printre erori deja văzute, alte erori în uniforme. Acum tre’ să etichetez, să colez (mi-am făcut bagajul).
Din cauza iubirii.
Totul e din cauza iu-bi-rii!
Dacă vrei să distrugi lumea, născoceşte virusul iubirii deşarte şi împrăştie-l în lume. Eu m-aş adăposti undeva pe la Polul Nord aşteptând antidotul.
În iglu.
Probabil că şi Pupăza e într-o stare de spirit ca a mea, că-mi topeşte iglu-ul şi mă-ntoarce cu-ale ei pu,pu,pu-uri, pe meleagu-mi. Ies pe geam să-i azvârl un ciot in cap. Dar n-am…Mai bine dau o fugă până la alfabet.
„Pupăzo!”
„Pe cine faci tu pupăză?”
„Pe tine!”
„Mai bine ţi-ai ascunde cuvintele sub limbă.”
„Da, ştiu! Mi-am propus să adopt un alfabet cu desene. Dar nu ştiu când o s-o fac!”
” Suferi de nălucism! Asta e! Să-mi spui tu mie Pu-Pă-Ză dacă nu-i aşa! Ce melodramă obositoare!”
Zvârrr, pe-o dugheană , se îndepărtează. Nu pentru c-ar fi proastă, ci pentru că gândim diferit, vorbim diferit, iubim diferit. Eu hiperbolizez, ea nu! Se pierde în culise verzi! Însă nu-mi pasă. Sunt sub protecţia unui soi cremos de auriu care mă transformă-n statuie…

E atât de măruntă scena, că dacă întind mâinile dau de faldurile cortinei prost montate, de parcă nu şi-ar avea toţi maşiniştii în culise. Scena mea s-a rupt!
S-a rupt din pricina greutăţii mele, sau poate fiindcă era prea şubredă?
Din nou singură, fără pupăză. Da’ nu asta am vrut să spun. Oricum nu era nimic de capul ei. Anunţa stări false.
M-am prăbuşit, doar un pic, pe spatele ei!
Gata, la vară îmi pun lanţuri, mâine fac un om de zăpadă şi luni îmi înrămez ridichea ca să n-o mai frec.
Vreau o toamnă!
Ţi se pare ciudat?

gând de midinetă

In cap umplut on octombrie 24, 2008 at 4:35 PM

Dincolo de bomboană, dulcegării. Dincolo de lumea mea cu caleşti, mersul trenului tău, care-o să te ducă în staţia ta.
Mă întreb ce mai e de-ales? Ce oraş ascuns să te mai ascunză? Nu suntem decât doi albi pierduţi undeva.
Ba nu! O linie dreaptă!
Ba nu, un segment!

O secundă îmi taie întotdeauna avântul. Mă las în voia lungă. Un cuvânt înlocuind alt cuvânt, un gând înlocuind alt gând, şi, de ce nu, un om înlocuind pe un altul.
Am vrut să mă inchid ( mai demult ) într-un cerc. Dar m-am uitat pe dinafară. Apoi, de curând, într-un cub şi prima ninsoare mi-a adus coarne. Anul ăsta e posibil ca moşul să mă ia drept ren disponibil în două variante cromatice.

În anumite locuri, la anumite ore, cineva nu joacă cinstit.
Râzi pierdut printre obsesiile mele.
Eşti nefericit pentru că ţi-e teamă de mersul cu tramvaiul, iar eu nu sunt decât o femeie cu dinţii galbeni şi fire de iarbă.
De dor de tine, scoică n-am!
Dar am ciorapii tăi ( uite-i pe calorifer).

Ştii care-i culmea înghesuielii? Să vrei să te întorci în tine, dar să nu încapi pentru că eşti prea plin de alţii. Ehe, politeţuri!

Iar eu abia de mai înţeleg la ce naiba mă refer aci!

Am piraţi în gene

In cap umplut on octombrie 22, 2008 at 2:13 AM

Amintirile mi se amalgamează. Lipesc mărturii disperate, tai, leg, prin idei şi obţin acelaşi scenariu fictiv. Prea puţin ca să pot zice:”Uite, măi, aşa s-a petrecut!”
He, he!Dar uite primul caiet de şcoală.Ţi-aminteşti? Nu erai în stare să umpli o pagină cu bastonaşe. Educaţia mâinii şi a încheieturii.
Azi îmi vând (mie ?)chitara imaginară. Am obţinut un preţ bun.
Mâine o să-mi vând globul de cristal ce-mi arăta drumul. Între timp o să-mi urmăresc cuminte umbra ce mă face conştientă de gesturi dependente de toarta ceştii cu mult zaţ. Sunt încă bleu, dar asta nu se vede-n perete. Sunt şi roşu, dar mă pierd în décor din cauza (c)uverturii de pat.
Sunt culoare deoarece accept asta cu un zâmbet îmbătrânit, dar, mai ales, pentru că, de fiecare dată se găseşte un obiect mobilier să pară mai acătării decât mine. Sunt nonculoare când dorm. În rest…nuanţe, tonuri, aşteptând iarna, când o să apuc ceaşca de gură, să-mi încălzească toanele.
Murdar, curat, buzele formează cu încetineală cuvinte dornice să plăsmuiască.
Cu bărbia în palmă şi palmele sprijinite pe lemnul cu miros dulce, ascult .
Mă traversează un melc.
Nu m-ar deranja dacă nu i-ar lua atâta timp.
Acum cobor în imensele pântece ale corabiei să joc un poker. Un poker pe mărunţişuri.Adică pe suflete. Sper doar ca puricilor din manecă să nu le vină a dănţui tocmai acum, când sunt pe punctul de a câştiga.
Dacă eu sunt gândul, cine eşti tu?

obscur

In cap umplut on octombrie 21, 2008 at 12:47 AM

În realitate nu aspir.
Nu aspir, nu mişc degetul, nici pleoapa şi, în rest, ce fac?!…
Trimit semnale.
Sunt numai gânduri şi, cel mult, o activitate, două.
Sunt AICI de 20 de zile , dar mă trec secunde când cred că de-abia am venit şi minute când mă asudă anul. Amintirea se pierde într-acolo unde a fost şi eu mă simt în oasele tale.
Lemn, hârtie, carton, cărămizi pocnesc în mine ca-ntr-o sobă veche.
Ieri am alunecat în baie şi mi-am învinetit curul. Nu tot. Cu toate astea, nu mă doare. Şi nu l-am frecat! Mă doare însă călcâiul…
Nemţii s-au predat, Hitler e mort, iar Lenin nu mai zâmbeşte cufundat în fotoliul său alb.
Dar asta a fost mai demult.
Şi căzătura, tot mai demult a fost.
Eu ies din tragedie, din dragoste, în pofida firii.
Nici măcar nu văd asta, nu ştiu exact! Doar ghicesc.
Lumea mă cam scoate din minţi, dar nu-mi mai place soarele?… Strâng din ochi! Nu-mi mai plac zâmbetele, strâng din buze!..muşc limba…nu, nu, doar o mişc!…
Iar tu îmi ajungi aşa…la distanţa ta de pol îndepărtat.
…şi încă ceva: nu-nţeleg de ce m-am chinuit atâta timp cu clasorul de timbre pentru că acum îmi dau seama că habar n-am când l-am pierdut…
………………………………………………………………………………………………………………..
Mi s-a umflat puţin călcâiul.
Pun capăt şoselei.
…Confort!
Confort şi un vag motiv.
…şi-o vagă evoluţie…
…şi-o nouă colecţie…
Ce păcat! Gândurile nu-s ca picăturile de ploaie. Oricât de zgomotoase-ar fi, după ele, undeva ascuns, stă la pândă curcubeul.

După gânduri, undeva ascunsă, sunt EU, cu mine, hâţ, în maşină !

De-a papusa rea la,la,la,la sau cam(p) de menta

In cap umplut on octombrie 18, 2008 at 7:42 PM
În lume nu există numai dâre de mirosuri de fân.
Sunt şi elefanţi orbi care se sinucid strivindu-l.
Eu,tot în plin câmp, cu acelaşi mănunchi de flori în inimă,
din care, pe furiş, se-ndoapă acelaşi cal şi evident,
acelaşi sine care face legătura dintre deşertul din tălpi şi câmpia din mintea mea,
legături cu sfori, sfori legate prost, desigur,
pentru că am constatat că dacă trag sfoara de la mâna stânga mi se ridică curu-n sus,
iar dacă vreau să merg (mai departe) stau în cap…
şi tu?
Tu, tot cu rezumatul lumii, lunii şi-al zilelor ce vor urma…
Ştii ce fac în momentele alea când tu vorbeşti şi crezi că te ascult?!…
Te ascult!
Te ascult şi mă trag de sfoara de la mâna dreaptă ca să înţeleg că începuturile vin cu tramvaiul
şi pleacă cu trenul fix 199 de km.
Aseară am uitat fereastra deschisă şi m-am trezit în Valea Regilor
cum încercam să te strâng în braţe dar nu reuşeam
( mâinile mele ocoleau clădirile, şi până să ajungă la tine, dispareai).
Atunci mâinile mele luau tramvaiul, dar nici aşa nu reuseau să te-ajungă
(prin Valea Regilor nu trece tramvaiul şi nici caleşti-dovleac).
Iar tu, în tot acest timp fumai, teatral şi miroseai iarba, sprijinindu-te-ntr-o curbă verbală, văitându-te.
Ca să pot fuma n-am nevoie de un oraş aglomerat! spuneai, 
ci de-o stradă îngustă cu ferestre vechi şi rufe colorate murdare!
spuneau mâinile mele prin semne, pe care habar n-aveam că le am în mine.
Eu, strada cu multe cărţi mirosind a mucegai.
Ah, pielea mea s-a-nvechit. Ştiu că înţelegi!
Mai ales punctele de suspensie
…Te pierzi în culori!
Sunt prea multe culori! îmi ţipă un pieton care vrea să viziteze Muzeul Ţăranului
la ora 1 noaptea, mâna mea stânga nu suportă observaţia şi exclamă:
Habar n-ai că o singură culoare înseamnă haos!
Iar tâmpla mea,  dă semne că n-o să mai număr taxiurile care te-aduceau din când în când aici,
ca să bei un ceai.
Străbat 199 de kilometri în gând cu piciorul meu stâng,
cad, calc în capul meu, apoi adorm şi visez
că în lume există numai dâre de mirosuri de fân şi nici urmă
de elefant orb şi sinugigaş să-l strivească.

Poziţie

In cap umplut on octombrie 17, 2008 at 11:19 PM

Mestec

Prin

Haos

Sperma

Cuvintelor

Obţin

12

Poziţii

Şi

Belşug

De

Sâni

Poziţia 13: Încă încap în fumul meu!