La umbra salciei

Lumina naturală rafinează, amendează, dă un stil vieţii noastre emoţionale, şi o face cu rapiditate şi cu forţă, se rânduieşte, cel puţin pentru moment, într-un tipar de ordine şi frumuseţe, aşa cum pilitura de fier se rânduieşte sub influenţa unui magnet. Plasată în contexte diferite, îşi pierde identitatea şi devine, pentru spiritul receptor, o suită de lucruri diferite.
Chiar dacă numai prin aluzie apare implicaţia, ce s-a petrecut înainte ca povestea să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se va încheia?
Beţie trecătoare…sau?
Ah, dacă i-aş putea detecta o consecvenţă, dac-aş putea-o forţa într-o concluzie.
Dar acest “tablou”(de fapt o tablă pentru preţuri, o salcie umbroasă şi mult soare, precum şi un telefon cu cameră la îndemână) nu este decât grandoare naturală, spontană şi neostentativă…

Oamenii, suferind şi bucurându-se, doresc să ştie de ce se bucură şi în ce scop suferă.
Doresc să găsesc o raţiune — o raţiune definitivă şi absolută — care să-i( şi să mă) lămurească de ce lucrurile sunt aşa cum sunt.
Dar, care, de pildă, ar putea să fie finalitatea, raţiunea faptului că iarba este verde şi floarea soarelui galbenă ?
Unde-lumină, electroni vibranţi, molecule de clorofilă ş.a.m.d…dar acest fapt lămureşte doar în ce fel este iarba verde, dar nu şi de ce.
Lucrurile sunt generoase sau chinuitoare pentru că aşa sunt.

Pretinzând că anumite lucruri nu există, când ele de fapt sunt la locul lor, ne condamnăm singuri la sărăcie, la sterilitate, la decrepitudine prematură şi la moarte.

Poliester Bride

În imposibilitatea de a vedea direct mă uit cum se desfac linii paralele şi le ondulez.
Nimic nu vorbeşte cu mine sau despre noi, ca şi locurile în care am râs sau plâns împreună, aceste pietre de marcaj, borne în ani, albe-negre, pe lângă care am trecut în viteză, şi le-am ratat, uneori, dar, nu-i nimic grav, nu-i aşa, pentru că din câţiva în câţiva ani, încetinim şi bifăm trecerea timpului, iar unghiul de vedere se limpezeşte…
Nu lipseşte, fireşte, din această panoramare nici muzica, care zgândără glanda lacrimală cu notele-i alternativo-punkiste, fâlfâitul genelor mulge glanda, clapele pianului sunt şi ele albe şi negre, dar muzica lor se împrăştie la radio în tine, în mine, în mii de culori.
Dicolo de ploaie alt şi alt tren şuieră a dor, anunţând sosiri sau plecări; oameni pe-un peron fluturând batiste şi concediind înfrângerea cu un mic suspin, pierdut şi acela între staţii.
Vântul, sălbaticul fură respiraţiile, străzile în lumini se arcuiesc şi cântă, dragostea-mi modifică benzile paralele cu şinele şi sinele.
Eu?
Eu..mă mişc repede, vreau să încerc un truc de ultimă oră, vrând să mă conving dacă este posibil să defineşti tu, dragul meu, vagu-mi contur când praful se mută în soare.
Toate principiile dragostei contrazic privitul înapoi, aşa cum tot ce arde tot negru devine, astfel că moderez sunetele icnelilor, mă pitesc după silabe pompoase, şi cu toate că încerc marea cu degetul, cu ochii pe tine, tot mă înec.
Tocmai de-asta, de astăzi începând, sunt pentru omorârea timpului care falsifică.
…Şi pentru ploaia ideală, care spală şi nu năclăieşte.
Nu te opri, picătură de ploaie!
Chinezeşte mă omori strop cu strop, dar ce, contează?!…
Atâta timp cât, deşi mă inundă mirosul de verde pe care-l împrăştii, nu devin marţiancă, şi rămân veşnic o pământeancă aeriană, pentru mine e suficient.

Într-un cadru friguros trebuie că e cineva
care-ţi rosteşte numele tău cu voce tare,
în mod constant…
numai să-ţi ciuleşti bine urechile…
și să-ți freci a bine, ochișorii.
Altfel, la ce bun, toate?

lapis exilis pe creier, de la pis(-pis, jora, pisica mea)exil îs]sau cum priveşte mâţa(textele mele)

Conexiunea schimbă perspectiva. Vinovat se face contextul.
Te determină să gîndeşti că fiece aspect al lumii, că fiece găurică neagră, că fiece zvon, că fiece atingere, că fiece cuvânt scris sau spus nu are sensul în care apare, ci ascunde un
un Mare şi Ceresc Secret.
Criteriul e nesimţit de simplu : verbul a suspecta supus feluritelor forme ale conjugărilor aferente.
Deunăzi, aflată la sau sub adăpostul unui taxi m-am trezit că dincolo de indicatorul pentru sens interzis foarte clar pentru şoferi eu putui citi:
„Nu pe calea aia vei găsi Drumu’!” (Eu n-am carnet!)(Nu sunt sigură că n-am gândit şi apostrofu’!)
Adevărat, îmi zic în gând, pe-acolo aş ajunge spre fostul meu loc de muncă, dacă n-ar fi interzis stânga. Calea Dreaptă e la dreapta.
Logic, nu?
Umm, simt ummpic de ironie divină aci! De vină e simţul meu nesimţit de artistic, sperietoare de oameni cu scaun.
La cap.

Suspectăm bleu-ul cerului, suspectăm o pătrime din băltoaca proaspăt împrăşiată de o roată cu cauciuc, grăbită să nu-ntârzie la serviciu, suspectăm mâna întinsă a cerşetorului, şi dacă nu m-aş suspecta prea tare de bătut câmpii, aş suspecta şi faptul că bleu-ul se tot vrea scris belu. Mi se dublează L-ul în cap de atâtea suspiciuni.
Pentru că există precedentul, nu?
Pentru că din mers adăugăm anexe la propriile legi nescrise pe care ne cocoţăm orgoliul.
Suspectăm, pentru că simţim. Simţim pentru că mirosim. Mirosim pentru că adulmecăm. Adulmecăm pentru că făra foc nu iese fum?
Dar fumul în rotocoale excesive şi ridicat de vânt transmite semnale.
Nu tre’ să fii „piele roşie” ca să înţelegi asta! Şi nici păr roş în cap nu tre’ să ai.
Vindecarea de paranoicisme se face prin tăiere de limbă şi (de)pus în loc, proaspăt rănit de mine, gestul.
Ah, dacă s-ar putea citi totul într-o singură carte şi, dacă citind-o, am şi înţelege. Nu Llollit?(La mulţi ani, tânără bunică, să-ţi poţi creşte cu căldură nepoţelul proaspăt adus pe lume! Te-aş suspecta un pic de marktwainism la genul feminin, dar n-o fac! Sau tocmai am făcut-o? Ha,ha…oricum ar fi, cândva tot o să ai un nepot şi tot cândva va veni şi ziua ta. Dar să fii propriul tău bunic e un caz bun de cercetat.)


Ce bine ar fi de s-ar putea transforma pietrele, cu ajutorul cîntecului (!) în
pietre preţioase…
Ceaţa palidă se gudură nesătulă pe la geamuri, fumul galben al ţigării, gudurîndu-se şi el, trece uşor cu limba peste ungherele răsăritului.
Cumva suntem toţi în afara noastră şi de-acolo interpretăm.
Cugetarea asta îmi aprinde ţigara şi-mi alimentează fumurile, şi aşa în surplus.
He,he..ceea ce e cam suspect!
Bine că ne dăm, totuşi, seama!…
Dar dându-ne seama dobândim înţelesul?
In orice caz, şi oricare ar fi ritmul, soarta ne răsplăteşte, pentru că, dacă vrei să găseşti conexiuni, ele se găsesc întotdeauna, pretutindeni şi în orice, lumea explodează într-o reţea, într-un vîrtej de înrudiri şi totul trimite la tot, totul explică tot…
Îmi mai aprind o ţigară şi-mi sprijin coatele de tocul ferestrei…luminile turnului metalic al Radioteleviziunii noastre, pâlpâie.
Releul, marea antenă a oraşului…
Un moderat şi prudent turn Babel.
Ochiul (ochi, nu cel al minţii), ceaţa(meteorologică, semn al vremilor, stricatele!), fumul ţigării şi poate acest gândac
iubitor de microfon(nesperiat de avertismentele frumos colorate de pe pachet) se-mpletesc şi coc, prin cooonexiuni [I.D.I.O.(a)T.](e)(?), laolaltă, frâul liber al imaginaţiei, ce n-a văzut Parisul.
Ia te uită!
Replică de condei sclipitor :” Dramele Parisului câte au ieşit, toate le-am citit de trei ori”, zice ea “ambetată”.
Ce n-a văzut Parisul, sau Caragiale(marele) a văzut Umberto.
Eco!
Turnul Eiffel, cum de nu m-am gîndit încă la el ?
De ce Parisul o fi avut nevoie de acest inutil schelet?
E el o sonda cerească, antena care culege informaţii de la toate fişele ermetice înfipte pe scoarţa globului, de la statuile din Insula Paştelui(aoleo, vine Paştele! Mă duc la Londra! Mă duc?), de la Machu Picchu, de la Colosul din Rhodos, de la templele din jungla brahmanică, de la antena lui Empire State, de la Releu’ meu local?
Turnul captează informaţii de subsol şi le confruntă cu cele care-i provin din cer?
Drept răspuns(?), o rafală de vânt îmi răstoarnă turnuleţul din scrum, construit prin limbă sucind şi răsucind, ba chiar una bucăţică de jar mi se prăvăleşte pe degetul arătător al mâinii cu care răsucesc ţigara.
Să nu fim extravaganţi, să stăm cu picioarele pe pămînt, nu cu minţi în cer!

Sting ţigara, sorb ultima picătură de cafea şi mă ferec contra fantasmelor susceptibile de conexiuni paranoice până când butonul roşu al intrării în emisie mă va descuia iarăşi.
Hai, Almanaho, la încă o zi de dezlegat cuvinte încrucişate! Mă urez!
Sau mă urăsc?
10 si 0 minute…P.M.
Hei, turnule, dadaistule, eşti pregătit pentru Turnul Eiffel?…
Căci vreau să-ţi zic :bună seara! Eşti în emisie!
On air.
Off… Ia ghiciţi cum se uită acu la mine pisica. Din poza cu care am debutat(debitat) ar reieşi că vrea să faca yoga.
Nu vă lăsaţi păcăliţi! Nu înţelege unde bat io ţigara şi unde cade scrumul.
Off…and out!

LATER , LATER EDIT:Out and ….in…
Mi-e asa de dor de tine, mai Cooper!
Dosarele X probabil ca stiu pe unde ti-or umbla labutele. Mi-e atat de dor, incat refuz sa mai scriu cu diacritice.
Si mi-e dor si de el
cel care-mi promitea candva, ca tu stii sa faci la tavita, motiv sa te-accept.
Dar ma mintea…nici el nu stia ce avea sa fie.

Ciné ma(dat) Gata(tka)

Împovărată cu griji de cocoş cu pană, proprietara abătea un război de pe frontul de vest înspre est şi cam la două file neutraliza naivitatea împachetată frumos pentru începători…
“Nu există nici un război! Există doar soldaţi plictisiţi!” îşi zise ea şi hotărâ să închidă circul pentru totdeauna.

Mă amestec în mine încă o dată. Îmi iau lingura de lemn din cui şi învârt până distrug nesimţitele de cocoloaşe. Că mie nu îmi place atunci când înghit să-mi rămană lipicioase printre dinţi. Deşi, scobitori sunt, apa este…
Amestecul ăsta din mine e un soi de SOS?
Borş nu-i, în nici un caz! Din cauza făinii (praf bun de aruncat în ochi)…
Tocmai m-am trezit cu unul(un cocoloş) (dau pe-afară?!…) sub ochiul drept.
Se obţine uşor.
Cu o lacrimă.
O lacrimă care întâlneşte praful ăsta alb…
Na, că-l iau cu mana, şi îl ronţăi!
Sunt zile când îmi plac mâncărurile mai consistente, dar mi le permit preţ de un sfert de oră academic şi atât. Apoi revin la cocoloaşe.
Sunt comestibile în felul lor, dacă nu te gândeşti la ingrediente…
şi uite-aşa trece un an de cură!
Un an şi încă două anotimpuri…
Ei, cocoloaşe,cocoloaşe, cocoloaşele mele dragi! Cum mă ajutati voi să devin mai slabă!…vă înghit în sec!

Cocoloaşele de mămăligă cu branză sunt ex-cep-ţio-na-le!
M-a învăţat mai demult un negru cum să le frământ în palmă ca să se împrăştie brânza în mod egal.
Trebuie folosită toata mâna!…
şi se consumă şi cu plăcere…
dar asta nu încape într-o cură!…
într-o cură nu e vorba de plăcere…
într-o cură e vorba de strâns din dinţi,de astupat nări, de pus lacăt la gură şi cătuşe la mâini, şi de cocoloaşe, nelipsitele cocoloaşe de făină.
Puţin pervesă cura asta în conţinutul ei acolo!
Cocoloşului îi mai schimb forma din când în când ca să nu mă plictisesc.
Îl dezlipesc de ochi, îl aşez pe fund de lemn, şi-l prezez uşor cu palma…aşa obţin o turtă! Nu una mare. Dar asta e ideea. Într-o cură proporţiile nu se dicută. Sunt mici!

Proprietara şi celelalte personagii rătăcesc acum , undeva în incoerenţă, neposedând nimic, nici măcar hârtia pentru ambalaj.
Contorsionistele au plecat într-o mână, ţopăind, iar restul trupei s-au împrăştiat, care mai de care, în nesimţire.
“
Metafora bate la cur meduza, iar ţipătul ei ajunge pâna la vama veche…eşti într-o ureche!Cinema transparent.”îmi strigă cineva.
Nu-i adevărat! Poţi exprima lumea zisă-exterioară având aerul că nu priveşti decât înlăuntrul tău, după cum, foarte bine, poţi să exprimi lumea zisă-lăuntrică, părând că vorbeşti despre ceilalţi…Se poate să fie zi…Se poate să fie noapte…

Urechile mele, ochii mei, pasaricile mele trilu’boiesc, frunză verde, cămăşuta mea..

Eu mă gândesc în ce grad de nebunie m-aş situa dacă aş percepe războiul muştelor sau ţânţarilor, ele între ele, ei între ei, ca fiind parte constantă din viaţa mea, eu asistând neputincioasă fără să pot interveni, promptă, cu paleta de omorât în mână.

Nebunia, dacă e denunţată, se apără…nu e fascinant?
Cocoloaşele nici nu mai sunt. Le-a rămas doar amintirea untopică. Unu’ singur a mai rămas, muzeu de poveste, ăla cu Henric cel roş, care se rătăcise printre franjurii indianului, şi l-am lăsat acolo, nu de sămânţă ci pentru ca nu cumva să se trezească indianul amorţit din starea de spirit şi să iasă lipsă la (re)inventare(a) spiritului de glumă.

E clar ca lumina zilei pentru mine că:
1.Ochiul imită auzul, iar în fiecare pară zace un creier rotund.
2.Figură şi cuvânt ilustrează încă aceeaşi fabulă.
3.Limba necurajului e-o ureche-n minus!
4.Viaţa e-o bomboană de mentă! O sug cum pot, cât de încet se poate, dar e secolul vitezei. Nu te mişti repede, ţi-o ia de la gură altcineva, cât timp tu îţi relaxezi un pic limba de-atâta mentol.
Geişele ştiu de ce!
5.Eu sunt din basmele cu nezâne.
În ele orbii aleargă fericiţi iar văzatorii nu văd, merg agale şi sunt trişti.

editare târzie…foarte târzie…

Gatatka( alias Agata Janus) mi-a cerut să pun( pe bună dreptate) şi link către pagina sa de web…am pus(în spatele fiecărei poze)!

Ciné ma Bailly no.2

Legătura între ceea ce scriu de la o zi la alta (dacă nu de la o freză la alta, nu ştiu) e taman fumul (de la ţigări), ca un fade in white înecăcios.

Personajul important, imediat după pitic e unu’ admirabil de tiran mărunt.
Când a poposit în teatru’ ăsta ieftin a făcut vâlvă, a zis: “Hăţ!”, obligându-şi hoţopina verde s-o ia la dreapta undeva-cândva-ntr-o iarnă, pe la 12 şi jumătate, noaptea ca s-o întâlnească pe ea, pe proprietara de pitic. Un om palid, firav, pierdut în negrul nopţii, cu păr în cap parcă pus cu furca, dar uniform. Avea în cap o căpiţă de idei năstruşnice.
Dar hoţopina avea cronometru, aşa că numa’ ce se dădu jos de pe ea, că trebui să se şi suie, la loc, în şa, că n-o putea ţine-n frâu pe hoţopină, dar şi pentru că călăriciului nostru îi şade bine cu drumul.

Bine… umma!…şi cu toba!
Femeile, nu se înghesuie să-l asculte ca pe cântăreţ, mai întâi pentru că e atât de ciudat, şi-apoi pentru că se crede destoinic, nevoie mare, că face nişte experimente ciudate în ograda bătrânei proprietare, care, îmbujorată îi mai aruncă câte-o bere peste gard, ori de câte ori îi e sete, sau câte-o lună de căcat, când piticul personaj principal se închide de bunăvoie în lădiţa lui şi nesilit de nimeni n-o mai vrea pe proprietară, drept proprietară.

Există în inima mea coarde stranii şi primul impuls al meu e să mă aplec în faţă ca să vomit. Nu, nu din pricina tăriei amestecului.

Acesta ar putea fi exact momentul în care aş putea să descriu ce simţea femeia, proprietara, profitând de icneli, sau să mă întreb pentru ce am păstrat eu toate astea? Are cineva nevoie de povestea asta? Are ţara nevoie de ea? “Nu, domnule!” mi-aş răspunde,”oricum e doar trăncăneala, fum şi vorbărie!” sare vecinu’ de peste gard, dar interpretat tot de mine, din lipsă de fonduri. “Vino, bre, şi ajută-mă! Doar când e vorba de literatură toţi dăm buzna! Ţi-aş da cafea, sau ceai, sau două madlene.

Vino să-mi baţi literele în locul meu! Eu doar să spun unde trebuie dezvoltat, tăiat!”

…doar că-ţi înţepeneşte rău curul!…
Iată, dezavantaje! Furnicături care le simţi în cur! Poate fi plăcut! O vreme…

Cotrobăind printre cuibare vechi se trezi violent fardată, semănând cu un clovn…zâmbi prosteşte, apoi se aruncă într-un scaun ca o cârpă. Apoi se călcă în picioare ca pe-un preş. Apoi se opri.
Apoi apăru şi piticul de nicăieri.

De fiecare dată altfel, altă rasă, din alt unghi, astfel că o forţa pe biata femeie să-şi ţină gâtul răsucit.
“În sănătatea noastră!”rupse piticul stânjeneala, smulgând masca din mâna femeii.
În sănătatea ta, dragule!”…îi pregăti ea dintr-un cuvânt, cursa de şoareci.
Ce să facă? Se obişnuise cu el, chiar dacă el încurca într-una vioara cu nepăsarea.

L-ar fi vândut cu drag pe 2 lei în orice moment, dar deocamdată, ca şi unică soluţie, se porni să joace doi, trei paşi proaspăt învăţaţi de la pitic, apoi se năpusti pe scări, în jos, căzu în cur, dar fiindcă ei îi părea că nimic n-o poate opri, continuă să coboare şi treptele rămase… Aşa, de-a celofanu pe derdeluş, cu curu-n flăcări.
O clipă îşi închipui că se duce la closet, însă deschise uşa cu toată forţa de care dispunea şi se repezi în stradă, într-o goană disperată.
În drum îl întâlni şi pe admirabilul de tiran mărunt(de data asta cu părul ceva mai aranjat) căruia îi aruncă o bere uitată într-unul din buzunarele mari ale fustei, şi goni mai departe. Acesta n-apucă nici bine să-i mulţumească… Dementă, femeia nu-şi slăbea ritmul, dar, distanţa dintre ea şi pitic se micşora, în loc să se mărească, ca şi cum ar fi fost firesc. Simţea că-şi pierde minţile.

Din fericire străzile erau pustii şi totul e în mintea mea.
Rămasă cu piticul în cap, femeia continua să râdă haotic..se gândea că se agăţase de el ca de un colac de W.C. când îţi vine să vomiţi, ca iedera de bloc, ca omu’ păianjen de orice, dar era obligată să-l iubească…

În mod inconştient îl flata, dând din cap, chiar şi-aşa, cu gâtul răsucit, neridicând nici o obiecţie şi aprobând tot ce acesta debita, literal.
Dacă într-o zi s-ar supăra pe el n-ar fi pentru că i-a facut vreun rău, ci numai datorită modului exhibiţionist în care-i amestecase-n ceaşcă viaţa…
Căci viaţa nu e zahăr şi moartea nu e ceai…
Editare târzie :
(va urma)

Ciné ma MarcCha gall no. 1

În acest paradis artificial al meu, există, de fapt, pitici. Au cufere mici şi acolo dorm. Al meu e închis într-un cufăr lemn-tec, sculptat manual cu motive autohtone, vopsit, şi nu iese de-acolo decât să înveselească mulţimea printr-un dialog cu proprietara sa, ori fumat, şi-atunci se străduie să cânte o melodie hazlie, prin care face complimente doamnelor să “se dea mai aproape” sau le citeşte o poveste despre uriaşi.
Uriaşilor nu le e aşa de lesne să se mişte, cum el, piticul meu, o face.
Imediat în dreapta, chiar lângă uşă, după ce plăteşti, dai peste bufetul rece, cu rasol de capră, limbă şi păsări, totul la vedere, cât se poate de ispititor. În acest paradis artificial, nu există un maestru de ceremonii. Totul e improvizat, nimic dizgraţios.
Atunci când eroul meu strigă “lume, lume!”, spectatorii, şi ei improvizaţi, se înghesuie buluc. Eroul meu îşi ridică nădragii căzuţi, ce-i dezgolesc curul, îşi pune mâinile în şold şi începe să ţopăie. Se repezintă o melodramă. Brusc, totul e derivă.
Piticul meu schimbă brusc reprezentaţiile. E-o condiţie a lui, de bună stare.
Azi are o poveste cu un om care iubeşte o fată. Dar ea nu-l iubeşte. Apare altă fată, pe acordurile muzicii şi-l îmbrăţişează.El însă o azvârle pe fată cât colo, ca şi cum n-ar fi însemnat nimic pentru el, ca să acopere flecăreala mulţimii. Atunci fata scoate sabia şi…şi…piticul meu nu mai poate încheia reprezentaţia, pentru că mulţimea e prea atentă. Lumea se dezmeticeşte şi aplaudă: “Ce repede s-a terminat! Şi fata? Fata? Ce s-a întâmplat cu ea?” Ei n-au curajul să întrebe pe pitic direct. El e artistul!
O întreabă pe proprietară.
Însă proprietara vorbeşte mult şi pierdută printre cuvinte şi oamenii nu mai înţeleg absolut nimic. Episodul de mai devreme merită un leu, sau doi, altfel ar fi gratuit. Personajele?
Sunt costumate mai toate. “Atenţie, să nu cădeţi peste recuzită!”
Încăperea asta mizeră, luminată cu câteva lumânărele parfumate, dar scumpe e locul unde piticul ăsta al meu se costumează.
Gata! Actul I. Priviţi cu atenţie acolo jos, doamnelor şi domnilor! Câmp deschis! Fulgere şi tunete. Un omuleţ cu un pahar. M-am trezit şi eu, dând buzna peste pahar, de l-am şi spart, ca şi cum ar fi fost o chestie vitală.
Peste omul mărunţel, ditamai lungana de mine, împodobită cu pene albe. Şi ne-am pus pe-un duet jalnic. Apoi omuleţul a atacat, de unul singur o piesă scurtă.
Era comic. Era un cântăreţ comic şi de-asta era şi favoritul principal.
“ Dar ce-or fi având doamnele de râd, domnilor?”
“Teamă!” exclamă mărunţelul om…”Teamă?” murmură mulţimea.
Dar deja lungana era pe sârmă. Culmea simţirii!
Cântăreţul comic se mai bâţâi un pic, apoi o trase de mânecă după el, afară, în ropote de aplauze.
Neajunsul pricinuit de pantofii ei nu se observa. Doar diferenţa de-nălţime.
Celelalte personaje?
Mda! E timpul lor deja?
Actul II. Doi măscărici care merg cu mâinile prin noroi, un bărbat cu toba…
Am uitat pe cineva?
A, da! Intenţionat! Nu înţeleg de ce animalele turbează periodic.

(va urma)

Coffe,tea,me???

Să fie vorba doar de un truc al timpului,

acel fapt de a mă pune pe gânduri

atunci când sunt în faţa unui subiect interesant,

în așa fel,

încât să-l pierd ?

Să-i pierd expresia,adică.

Fiindcă se întâmplă că,

mergând eu pe stradă,

sau stând undeva,

să văd ceva foarte interesant,

și să nu declanșez.

Mă gândesc că poate intru în intimitatea subiectului,

că va fi deranjat

și pac,poc, praf, puf s-a dus momentul.

S-a dus expresia?…

S-a dus!

Don’t get me wrong!!!…

știu destul de bine să intru în peisaj,

nu am nici o remușcare sau vreo jenă.

Îmi fac treaba, cum se spune,

dac-o am de făcut!

“A avea atât cat am”e însă, mult mai important pentru mine,

decât deranjarea intimităţii cuiva.

N-am inventat eu regula.

Într-o zi m-am trezit c-o aplic, și-atât.

Însă azi o să mă apropii de subiect.

Trebuie să mă apropii de subiect!

” If your pictures aren’t good enough, your not close enough”.

Nu?

Nu trebuie intrat nici cu forţa!!!

Trebuie privit nu de jos( nu de sus),nici din faţă (sau din spate) și nici din laterale…

Trebuie privit așa:

 

”Sunt aici ca să ai la ce te gândi 3 secunde! …Sunt aici pentru că eu îţi știu drumul,

așa că poţi să-ţi ridici privirea din pământ!

Te pot amăgi cu aroma unei cafele!?…

O plătesc io!“