Capitolul IV

în care aflăm că o umbrelă vorbeşte. Spre mirarea sperietorilor. Nu mult. Îşi strigă fiica să meargă la râu ; în care fetiţa descoperă că şi sperietorile pot vorbi şi că nu amorţesc în poziţia de bază ; în care fetiţa se miră ; în care sperietorile sunt mirate că fetiţa e mirată că ele vorbesc. Doar ea vorbeşte cu o umbrelă ! ; în care fetiţa hotărăşte că uneia dintre sperietori îi trebuie un creier şi celeilalte, o inimă, că-i prea de tinichea ; în care se dovedeşte că una din sperietori chiar ştie mai multe decât spune că ştie ; în care fetiţa le spune despre vrăjitorul din Oz ; în care se hotărăsc să meargă tustrei într-acolo ; în care Povestitorul, din umbră, intră şi el în joc, căpătând curaj, în care nu e nevoie ca el să afle că vrăjitorul din Oz e doar un impostor ; în care e timpul să se maturizeze, deoarece are un puternic motiv pentru a trăi: fetiţa Ki.

NARATORUL: Glasul norilor. Purtând o povară, cu mâinile vârâte în mâneci, nici nu zâmbeşte, nici nu plânge. Ciori coborând, ţipătul lor şirag, răcoarea nopţii creşte; un foc bun, adânc, în noapte; bătăi în poartă.
O, fluturi violenţi ce-n zborul vostru vă-ntâlniţi în visu-acestei nopţi! În noaptea fără lună, ce-nchide drumul meu spre tine, arzânda patimă mi-e trează şi-n pieptul răvăşit de flăcări inima mea e un tăciune. Cer şi pământ!Doar fulgi, fulgi, fulgi şi zăpuşeală. Apa ce vine o spală pe cea care pleacă…
Fetiţa: Uite! O umbrelă! Să te ferească de ploaie. A fost a mamei. Ştii, eşti un caraghios. Semeni puţin cu tata…Nici el nu vorbeşte mult!…
Acu, te las!…
Mama: Ki!
Fetiţa: Mama vine să mă ia! Mergem la râu. Uite ce-am desenat! Viaţa mea! Dă-i-le tatei!
Mama: Ki!
Fetiţa: Plec!…
Sperietoarea II: Rămâi!
Sperietoarea I:Nu! Las-o! E cu mama ei acum!…
Fetiţa: Ah…era să uit! Îţi adusesem mere! Ţi le dau acum! Am oprit şi eu unul ca să am de drum!
Mama: Ki!
Fetiţa: Acum chiar plec! Te las cu bine, sperietoareo!…Nu mă uita!
S II: Stai! Mai stai!
Fetiţa: Nu mai am timp! Nu ţi-am spus? M-aşteaptă ma…mă, cine-a vorbit? Muko? Tu ai vorbit!?
Sperietoarea I : Las-o! O să creadă că i s-a părut!
Sperietoarea II a!
S I: Ah!
S II: Da! Eu ţi-am vorbit!
Fetiţa: Tocmai acum când plec?
S II : Ştii, noi, eu…nu prea stăm…stau de vorbă cu oamenii…Noi, sperietorile, doar stăm uite-aşa!
Fetiţa: Da’ n-amorţeşti?
S II: Ba da! Dar, cu timpul nu mai simţi…aşa mi s-a întâmplat şi cu creierul…eu nu am…
Fetita: N-ai creier? Dar vorbeşti!
S II: Nu au de-a face una cu cealaltă. M-am obişnuit fără. Nu că n-aş vrea să am….Da’ la ce mi-ar
folosi?!…Şi, în plus, m-aş deosebi de ceilalţi oameni de paie…Şi, oricum, eşti prea mică ca să întelegi tu lucrurile astea…
Fetiţa: Sunt însă, suficient de mare ca să-mi dau seama că ai nevoie de unul!
S II: Nu înţeleg!
Fetiţa: De-un creier!
S II: Tot nu înţeleg!
Fetita: Păi, ca să nu mai vorbească gura fără tine!
S I : Are dreptate! Trebuia s-o laşi să plece!
S II: Unde să plece?
Fetiţa: Cu cine vorbeşti?
S II: Cu el! Dar el nu vorbeşte! Deşi eu îl aud!
Fetita: Şi ce? El ştie că mă duc eu?
S II: Ştie! Ştie tot!
Fetiţa: Şi, ce zice? Unde mă duc eu?
S II : La râu!…cu mama ta!
Fetiţa: Ce naiv eşti!
S I :Ah! Ţi-am zis?!
S II : Cu mama ta? Dar ea n-a…?
S I: Ba da!
Fetiţa: A murit! Da, ştiu! Aşa vorbeşte lumea…Dar tati mi-a spus că nu-i adevărat. O vrăjitoare bătrană a răpit-o. Casa ei e lânga râu! Râul Muko. Acolo mă duc.
S II: Şi..aha! De-aia mi-ai zis Muko! De-aia ştiai!…(spre sperietoarea I) Ştiai!
Fetiţa: Ti-am zis aşa ca să nu uit! Gata, s-a făcut târziu. Mă duc la mama…
S II: La vrăjitoare…
Fetiţa: Nu! Mai întâi, mă duc la un vrăjitor, care cică ar fi prieten cu vrăjitoarea asta furăcioasă de mame. Poate că o să vrea să mă ajute s-o aduc pe mama înapoi acasă…
S II: De unde ştii tu de vrăjitorul ăsta?
Fetita:Of, toti copiii ştiu de el!
S II: Da?!…
SI: Ai o scuză, ai sărit peste partea asta. Direct din paie, mătură. Pardon, matură!
SII: Şi cum îl cheamă?
Fetiţa: Vrăjitorul din Oz! Dacă vrei, poţi să mergi şi tu! Poate că-ţi va da şi ţie un creier…
S II: Ai dreptate!…Un creier de-aş avea
aş dezlega orice enigmă ce te-ar încurca,
apoi aş sta şi-aş cugeta
aş dansa şi aş cânta,
dacă un creier aş avea…

Fetiţa: Mergi?
S II: Dacă merg!? Merg, sigur că merg!
Fetiţa : Stai să-ţi aduc nişte haine de-ale tatei, ca să ai de drum. Aşa o să cred că eşti chiar tata.
S I: Ah! Uite în ce te-ai băgat!
SII: Am amorţit!. Nu pot sta o viaţă de om aşa.
SI: Şi doar pentru că ai amorţit devii uman şi pe deasupra şi tatăl ei?
SII: Poate că nu ştii tu chiar tot. Poate că m-am înşelat. Poate că noi două suntem chiar tatăl ei.
SI: Aha! Cred că ai înnebunit un pic!
SII: N-am cum! N-am creier, ai uitat? Dar tu, fiindcă ai, ar trebui să înţelegi că e doar o altă poveste. Hai cu noi!

SI: Şi eu ce să-i cer vrăjitorului?
SII: O inimă, că prea-i de tinichea.
SI: Şi locul ăsta? Cui îi rămâne. Era atât de convenabil…
SII: Chiorilor! Dar nu cred că vor zăbovi mult pe-aci, pentru că ciorile or să le scoată ochii şi-atunci or să înceapă să vadă.

Capitolul III

Capitolul trei : în care sperietorile capătă nume şi se întâlnesc cu o fetiţă ; în care fetiţa le povesteşte de moartea mamei sale ; în care ea nu ştie că sperietorile sunt vorbăreţe ; în care se dovedeşte că una din sperietori ştie mai multe decât spune că ştie ; în care una din sperietori joacă rolul unei femei însărcinate ce e prinsă de ploaie ; în care răceşte, în care naşte, în care moare.

NARATORUL: Pe-o noapte cu lună, sperietoarea pare un om, atât de sărmană. Din creangă în
creangă se preling picături. Câtă grabă! Nu vor să zăbovească-n lumea asta
păcătoasă. Pălăria ei e la pământ. Sperietoarea pare descumpanită. O privesc. Şi-a
întors capul în altă parte.”Uite!”, mi-a dat ghies să spun, dar sunt singur…
câteva resturi de hârtie. Spun unii că se află un loc mai potolit şi-n miezul rotitorului
vârtej. De ce nu-i pic de tihnă şi-n volbura inimii mele? Luna nu-i la fel? Primavara nu-i
şi ea ce-a de-acum un an?…Nicidecum: Fiinţa mea a rămas ce-a fost atunci.
Sperietoarea I: Am găsit! Muko! Da, da, Muko! Iar eu, Jisei!
Sperietoarea II: Ce faci?!…

S I: Nume! Al tău! Al meu!
S II: Trebuia?!
S I: Habar n-am!
S II: Muko?!
S I: Râu.
S II: Jisei?!
S I: Despărţirea de viaţa.
S II: Pleci undeva?
S I: Nu acum…
S II: De te răpune dorul să te ucidă grăbnic…
S I: Tăcere! O pasăre păşeşte peste petalele uscate! Ascult-o!

FETITA: Ia te uită, ai ochi si nas! Mămica ta ţi-a ciupit nasul cârn, păpuşo! Şi ai mâini de dansator.
S I: Târăşte-te şi râde! De azi înainte eşti şi copilul ei.
FETITA: Ia-ţi pălăria! Ţi-a căzut!…Vrei să fii soţul meu?
S I: Să stea acasă, aşteptându-te?!…Nici gând!
S II: Mai tacă-ţi… gândul!
FETITA: Ştii, eu sunt un copil! Despre asta aş vrea să-ţi povestesc.

Naratorul: A fost odată o bătrană vrjitoare…
Fetita: A fost odată o bătrâna vrăjitoare…
Naratorul: …ce mama i-a luat…
Fetita : …ce mama mi-a luat…
Naratorul: Vreau doar să-ncerc, de pot, să mă deprind cu lipsa ei…
Fetita: Cerul e oare amintirea iubirii ei?…
În noaptea fără lună
Ce-nchide drumul meu spre tine
Stau trează, aşteptându-te,
Şi-n pieptul răvăşit de flăcări
Inima mea-i un tăciune…
Ea nu mai vine.
Şi m-am întristat.
Dar iată,
Un păianjen spânzurat de straiul meu îmi spune:
“Speră! Speră! Cată!…
Am obosit, sperietoareo! Mă duc! Te las cu bine. Am să mă întorc şi mâine! Ştiu c-o să mă aştepţi, deşi n-o spui, Muko!
Muko: De unde ştie?
Jisei : Ştie!
Muko: Da, da’ de unde?!
Jisei: Nu ştiu, da’ copiii ăştia au o chestie a lor…
Muko: Muko!!!Totuşi?!…
Jisei:Nu ştiu!
Muko: Ba ştii! Ştii! Uneori am senzaţia că tu ştii foarte bine! Numele tu le-ai ales. Nici măcar nu m-ai
întrebat dacă-mi place!
Jisei: Nu-ţi place?
Muko: Nu!
Jisei: Minţi!
Muko: Un pic!
Jisei: Pic! Pic! Asta-mi aminteşte de ploaie!
Muko: Nu-mi place!
Jisei: Că-mi amintesc ploaia?
Muko: Iţi aminteşti pe, dracu’ să te ia! Ce-ţi aminteşti? Ce?
Jisei: Calmează-te! Devii violent!…Cafeaua….
Muko: Poftim!
Jisei:De câte ori bei cafea, devii agitat, violent, cu chef de ceartă!
Muko: De când beau eu cafea? Cum aş putea? N-am…
Jisei:: Hai zi! Nu poţi să zici, nu?…Creier! N-ai creier!
Muko: Am însă o întrebare! Cine eşti?
Jisei: Cine sunt?
Muko: Cine esti? Eu sunt Muko! Tu cine eşti?
Jisei: …
Muko: Ştiu! Şi tăcerea-i un răspuns!
Jisei: …
Muko: Da! Da’ mie nu-mi spune nimic!
Jisei: În general tăcerea nu spune nimic…încă! Taci şi-ascultă…(ploaie)

Capitolul II

în care vocile din paie devin oameni de paie.

NARATORUL: Abătându-mi gândul spre penel, scriu într-o doară jocul. Cei doi parcă vorbesc de
flori de măr. Dar n-a sosit încă vremea să mă gândesc la mine, de parca-aş fi singur pe
lume. Mai mult ca licuriciul făptura mea s-aprinde! Satul? Doarme-adânc Nici o lumină
aprinsă. Cât încă mai străluce luna, somnu’ amână-ţi-l puţin! Fără să croncăne, o cioară
trece. O umbrelă şi o haină de paie se preumblă conversând despre vreme. O pereche
stranie.
Un copil gângurind.

Sperietoarea I: Ah!
Sperietoarea II: Iar incepi!?
S I:Atât…
S II:…ai putut să spui, ştiu!
S I: Esti aşa de naiv!
S II: Cine-s ăştia?
S I: Oameni!
S II: Si ce naiba fac?
S I: Ne fac după chipul…şi asemănarea lor!
S II: Îmi sună cunoscut!
S I: Nu simţi că-i răcoare?!…

Capitolul I

în care vocile îi dau bătăi de cap povestitorului ce e scriitor ; în care una se vaită că nu mai suportă îngerii; în care vocile, de plictiseală, imită orice formă umană şi se joacă de-a Adam şi Eva cu mintea scriitorului ; în care scriitorul adoarme.

NARATORUL: Raiul; paie; din paie, peste paie, sub paie, în paie, îngeri;
care dansează; muzică, foială, atmosferă de Rai; vocile se aud dintre paie, sau de
sub paie; în orice caz vin de undeva; a mea?!…dintr-o colibă de paie. Ah!
Vocea I: Ah!
Vocea II: Ce?
Vocea I: Ah! Am zis ah! Atât am putut să spun!
Vocea II: Aha! De ce?
Vocea I:…
Vocea II: Taci?
Vocea I: Doar atât pot să spun!
Vocea II: Şi-o s-o ţii tot aşa?
Vocea I: Ah!
Vocea II: Deci, o ţii tot aşa!
(o vreme tac)
Vocea I: E un cuvânt bun!
Vocea II: Poate că ai dreptate!
Vocea I: Am!
Vocea II: Poate!
Vocea I: Am!
Vocea II: Te vaiţi!
Vocea I: Nu! Da’ nu-i mai suport!
Vocea II: Pe cine?!
Vocea I: Pe îngeri.
VoceaII: Pe mine nu mă deranjează!
Vocea I: Ba da!
Vocea II: Poate că mă presează puţin.
Vocea I: Te calcă-n picioare!
Vocea II: Ce-i drept! Dar nu mă de…ranjea…ză.
Vocea I: Crezi că le pasă!
Vocea II: Aşa ştiu!
Vocea I: Esti aşa de…naiv!
Vocea II: Nu mai vorbi aşa! Mă sp…
Vocea I: Spune!
Vocea II: Ah!
Vocea I: Zi după mine: …Mă…
Vocea II : Mă…
Vocea I: …sperii!
Vocea II : Sperii! Mă sperii!
Vocea I: Oricum nu ne-aude nimeni!
Vocea II: Eu aud!
Vocea I: Şi?!…
Vocea II: Şi… eu sunt mulţumit! Decât hrană pentru animale, mai bine ring de dans pentru
îngeri!
Vocea I: Te-ai fi simţit util, cel puţin!
Vocea II: Pentru cât timp? Mi-e mai bine aşa!
Vocea I: Cu cineva deasupra? Care te calcă-n picioare?
Vocea II: Au aripi!
Vocea I: Da! Dar nu le folosesc tot timpul!
Vocea II: Crezi c-o fac intenţionat?
Vocea I: Da!
Vocea II: Ştii ce? Pentru nişte paie vorbim prea mult! Un cuvânt e de-ajuns!
Vocea I:Acum! Dar mai devreme n-ai fi spus asta!
Vocea II: Ba chiar am zis! Ah!
Vocea I: Vezi?
Vocea II: Atât am putut să spun! Ah!
Vocea I: Stiu! Aşa începe!

Eva: Tot mai am o speranţă, îmi spuneam, dar traiu-n felu’ acesta se-apropie de capăt. Oricât m-aş
strădui, tot înroşindu-mă, dezvălui iubirea mea.
Adam: Ah! Mizeria ce nu mă cruţă! Încotro mă-ndrept de-acum încolo! Cad în deşartă reverie!
Eva : S-a-ntunecat!
Adam: Mă iubeşti?
Eva: În afară de tine, pe cine aş mai putea iubi?
Vocea I: Pe Dumnezeu?! Hai, zi!!!…Nu poţi să zici, nu? Nu poate să zică “Dumnezeu”.
Vocea II :În lume nu găseşti niciunde perechea frumuseţii tale.

Adam: Şi dacă El…află?
Eva: Tu, iubirea mea, n-ai nici măcar o ţintă, nici măcar un ţel! Eu năzuiesc să aflu doar dacă ai şi
margini.
Adam: Nu mai pot să rabd! Mi-e chinu’ atât de mare!…Mă gândesc să scap, curmându-mi viaţa.
O, Dumnezeule!
Vocea I: Ce-nduioşător! Privindu-l, nu-mi pot opri râul de lacrimi: un biet orfan, ce strigă, căutându-
şi mama-n van.
Eva: Sosit-a ceasul să mă întorc acasă.
Adam: Cărarea calmă şi binecunoscută nu mă atrage!
Vocea I: Spre căile cereşti e cale lungă, într- adevăr!
Adam: Mă scald voios în lacrimi!
Eva: Te stăpâneşte! Întoarce-te la casa ta de-ţi isprăveşte treburile!
Adam: Pleca-voi, după ce m-apropii să te mai privesc.
Eva: Vin’ în grabă, ca mai apoi să ne pierdem printre dealuri. Maine noapte vom găsi un loc să
ne culcăm sub crengi în floare.
Adam: Iubirea e un chin când vrei s-o ţii ascunsă!
Eva: Am orbecăit în bezna nesfârşită! Mâine noapte voi şti dacă sunt.

Naratorul: Voi şţi dacă sunt faptură vie, sau doar un vis. Ce trist e drumul! Hei, nu-i nimeni care să le-
arate calea?! Urmă nu-i! Iarba uitării mi-o leg de gât!
VoceaI+Vocea II: Ce?!
Vocea I: Nu, nu!!! N-ai cum!
Vocea II:N-am mâini!
Vocea I: Ca să-l opreşti?
Vocea II: Oricum n-aş sti cum să i-o spun!
Vocea I: Nu te-apuca s-acoperi ce se pune sub obroc!
Vocea II: Şi nu mai am nici ochi.
Vocea I: E licuriciul!
Vocea II: Nu adormi! Caută-n locu-ascuns!
Vocea I: I-auzi! Un cântec de cuc! Veste că zorii vin! Trezeşte-ţi speranţa! Nu adormi!