Poliester Bride

În imposibilitatea de a vedea direct mă uit cum se desfac linii paralele şi le ondulez.
Nimic nu vorbeşte cu mine sau despre noi, ca şi locurile în care am râs sau plâns împreună, aceste pietre de marcaj, borne în ani, albe-negre, pe lângă care am trecut în viteză, şi le-am ratat, uneori, dar, nu-i nimic grav, nu-i aşa, pentru că din câţiva în câţiva ani, încetinim şi bifăm trecerea timpului, iar unghiul de vedere se limpezeşte…
Nu lipseşte, fireşte, din această panoramare nici muzica, care zgândără glanda lacrimală cu notele-i alternativo-punkiste, fâlfâitul genelor mulge glanda, clapele pianului sunt şi ele albe şi negre, dar muzica lor se împrăştie la radio în tine, în mine, în mii de culori.
Dicolo de ploaie alt şi alt tren şuieră a dor, anunţând sosiri sau plecări; oameni pe-un peron fluturând batiste şi concediind înfrângerea cu un mic suspin, pierdut şi acela între staţii.
Vântul, sălbaticul fură respiraţiile, străzile în lumini se arcuiesc şi cântă, dragostea-mi modifică benzile paralele cu şinele şi sinele.
Eu?
Eu..mă mişc repede, vreau să încerc un truc de ultimă oră, vrând să mă conving dacă este posibil să defineşti tu, dragul meu, vagu-mi contur când praful se mută în soare.
Toate principiile dragostei contrazic privitul înapoi, aşa cum tot ce arde tot negru devine, astfel că moderez sunetele icnelilor, mă pitesc după silabe pompoase, şi cu toate că încerc marea cu degetul, cu ochii pe tine, tot mă înec.
Tocmai de-asta, de astăzi începând, sunt pentru omorârea timpului care falsifică.
…Şi pentru ploaia ideală, care spală şi nu năclăieşte.
Nu te opri, picătură de ploaie!
Chinezeşte mă omori strop cu strop, dar ce, contează?!…
Atâta timp cât, deşi mă inundă mirosul de verde pe care-l împrăştii, nu devin marţiancă, şi rămân veşnic o pământeancă aeriană, pentru mine e suficient.

Într-un cadru friguros trebuie că e cineva
care-ţi rosteşte numele tău cu voce tare,
în mod constant…
numai să-ţi ciuleşti bine urechile…
și să-ți freci a bine, ochișorii.
Altfel, la ce bun, toate?

O poveste cu apă de ploaie

A fost odat’ sau inventez acum, pe loc, un om.
Un om care nu se împăca deloc cu el însuşi, poate datorită rădăcinilor sale, ori poate din alte motive, şi care, exact din acest motiv care înglobează celelalte motive posibile, rătăcea, rătăcea, rătăcea ca un fir de păr în bătaia vântului, un fir năzdrăvan ce se încâlcea printre alte fire de păr, care-l mai domoleau din legănarea aceea lină.
Eu, când mi se încâlceşte un fir smulg nodul obţinut prin amestecul cu celelalte fire. Aşa-l scurtez, dar am scăpat de încâlceală.
Aş putea să-l omor pe loc, ca să nu se mai chinuie atât. Dar ce-ar fi poveştile fără eroi principali?
Pun acoperişul pe î şi continui…
În afara faptului că nu se împăca cu el însuşi, stătea închis într-un turn, şi nu făcea altceva, decât să-şi bâţâie nervos, când un picior, când celălalt, atârnate molâi pe marginea patului.
Când nu făcea asta scotea un lighean metalic cu apă de ploaie de sub pat şi se spăla pe faţă, după care, cu ochi umezi privea ore în şir apa din lighean fără să spună nimic..
Apoi, pe un alt ton decât cel de ieri, şi constata şi el asta cu admiraţie, se văicărea în câteva cuvinte: ” Sunt doar un răspuns obraznic izvorât dintr-o-ntrebare pusă unui lighean metalic cu apă de ploaie!”
Odată încheiată fraza se şi întindea în pat, epuizat.
Lâncezea o vreme acolo, până apărea o slujnică bătrână, mai bătrână decât el, căreia îi dăduse voie să-l viziteze, din când în când, sub pretextul că trebuia schimbată apa din lighean, cu una proaspată.
Dar nu mai plouase de ceva vreme şi slujnica se întreba care era rostul ei, aci-n poveste.
Nu îndrăznea să întrebe, pentru că, de vreme ce ea era slujnica în născocirea asta, el trebuie că era chiar prinţul stapân al castelului, într-al cărui turn tocmai se desfăşoară acţiunea.
Aşa că ce făcea ea? Tăcea şi îşi inventa de fiecare dată când intra pe uşă, un motiv, două, trei ca să mai vină. “Îşi inventa” e un fel de-a spune, pentru că nu era deloc convinsă că aceste motive îi aprţineau pe deplin.
Dar deja o transform în personaj principal şi nu e momentul. Avea şi ea două, trei nelămuriri şi-atât.
Povestea asta m-a aţâţat şi mi-a venit poftă să vizitez locul.
„Aţi venit să-l omorâţi?” mă iscodeşte slujnica.
Curios personaj, îmi zic eu. Să-mi notez să-i mai tai din avânt.
Străbăturăm coridorul, urcarăm trepte şi trecurăm printr-o uşă. Intrarăm în alt univers. De cum am intrat aveam de gând să-l pedepsesc : “Nu ai nevoie de cineva care să-ţi schimbe apa, de vreme ce n-o să plouă prea curând, şi tu vrei musai să te speli cu apă de ploaie! Poţi sta până la adânci bătrâneţi singur cuc, acolo, închis în turnul tău, fără să-i dai de lucru unui alt om, care n-are altceva mai bun de făcut, decât să aştepte să plouă, ca să-ţi schimbe apa aia jegoasă, pentru simplul fapt ca acel cineva e mut în faţa posibilei realităţi, că s-ar putea ca tu să fii vreun prinţ, ascuns în spatele lipicioasei tale imagini!”
Ca un Clark Kent m-am înfierbântat.
Dar e posibil să-ţi petreci viaţa pedepsind sau ajutând pe cine nu va înţelege niciodată că a fost pedepsit sau ajutat?
M-am retras într-o parte şi-am reprivit scena.
- A venit să ţe ucidă!
- Ba nu, a venit să ne ducă pe planeta ei!
- Mă plictisesc aici, tu nu?
- Nu…Dă bine când minţi. Îi provoci pe ceilalţi.
- Cum ar fi fără tine?
- Cât adevăr are-ntrebarea ta?
- Atât cât poţi tu să minţi mai departe!
- Şi aşa ne îndrăgostim?
- Da…cred…sau poate ne place locaţia!
- Poate facem doar prea multe asocieri!
- Ha,ha…crezi?
- E mult.
- E putin?
- Mai vii?
- Da!
- Te aştept acolo în turn.
- Am înţeles…mai vii…nu în sensul de viu…
- Nu…
- Tot aici?…nu îmi placi aici! Nu eşti pentru mine!
- Nu, nu aici ! În linişte.
- Ce vezi?
- Încă nimic,imic, mic, ic. Am doar ochii deschişi. Atât.
- Şi dacă nu te aud?
- Exact! Cum?
- Poate o să dispărem înainte de zgomot, hep, hep…în felul cel mai aiurit.
Ea cu privirea voit mioapă, cu umerii şi sânii neclintiţi şi drepţi, deşi bătrână, cu un mers distrat, de girafă. El cu privirea-n ligheanul cu apă de ploaie. Blocaţi împreună din întîmplare. Se fixaseră într-un miez cald de zi care ar fi putut dura o veşnicie.
Totul părea a depinde de mine, să dau drumul firului, să dau drumul ploii sau lingurei, în mare.
M-am reîntors în odaia mea. Poate că încă n-am înţeles eu totul.
Îmi lipseşte un spaţiu, un interval, iar cei doi mă caută, crezând că posed revelaţia pe care şi-o doresc? Turnul mi se învîrte în cap.
Ce bine se apără Turnul, îmi spun. De departe neprimejdios, dar dacă te apropii, dacă cauţi să-i pătrunzi misterul te îngheaţă pînă la os, doar afişându-şi nepăsarea din care e făcut.

obscur

În realitate nu aspir.
Nu aspir, nu mişc degetul, nici pleoapa şi, în rest, ce fac?!…
Trimit semnale.
Sunt numai gânduri şi, cel mult, o activitate, două.
Sunt AICI de 20 de zile , dar mă trec secunde când cred că de-abia am venit şi minute când mă asudă anul. Amintirea se pierde într-acolo unde a fost şi eu mă simt în oasele tale.
Lemn, hârtie, carton, cărămizi pocnesc în mine ca-ntr-o sobă veche.
Ieri am alunecat în baie şi mi-am învinetit curul. Nu tot. Cu toate astea, nu mă doare. Şi nu l-am frecat! Mă doare însă călcâiul…
Nemţii s-au predat, Hitler e mort, iar Lenin nu mai zâmbeşte cufundat în fotoliul său alb.
Dar asta a fost mai demult.
Şi căzătura, tot mai demult a fost.
Eu ies din tragedie, din dragoste, în pofida firii.
Nici măcar nu văd asta, nu ştiu exact! Doar ghicesc.
Lumea mă cam scoate din minţi, dar nu-mi mai place soarele?… Strâng din ochi! Nu-mi mai plac zâmbetele, strâng din buze!..muşc limba…nu, nu, doar o mişc!…
Iar tu îmi ajungi aşa…la distanţa ta de pol îndepărtat.
…şi încă ceva: nu-nţeleg de ce m-am chinuit atâta timp cu clasorul de timbre pentru că acum îmi dau seama că habar n-am când l-am pierdut…
………………………………………………………………………………………………………………..
Mi s-a umflat puţin călcâiul.
Pun capăt şoselei.
…Confort!
Confort şi un vag motiv.
…şi-o vagă evoluţie…
…şi-o nouă colecţie…
Ce păcat! Gândurile nu-s ca picăturile de ploaie. Oricât de zgomotoase-ar fi, după ele, undeva ascuns, stă la pândă curcubeul.

După gânduri, undeva ascunsă, sunt EU, cu mine, hâţ, în maşină !

Infiltrări

Fiecare zi cu un rost.
Singură.
Rând pe rând.
Aidoma ferestrelor unui tren.
Tren lung-zi lungă.
Umbre la fel.
Mă strâmb, mă înconvoi.
Trenul a ajuns în staţie.
Beau un ceai fierbinte de ierburi.
Nu cred în ceaiuri, deci o să rătăcesc prin pădure!
Copacii desfrunziţi îmi lovesc ferestrele trenului.
În tăcere un păsăroi îşi priveşte căderea în iarbă ca pe un culcuş moale.
Mână în mână, o broască, cu altcineva decât ea, sar.
Se întrevede o ploaie de undeva din glumă,
Pot să retrag ploaia dacă îmi reinventez paşii.
Nod umed în gât.
Răsuflarea lor mă usucă..
Ziua e pe terminate şi cucii îmi invadează şapca.
Sunt spaţial potrivită pentru reflecţie.
Un câine care-şi urmează umbra.
E o noapte rece .
Ceainicul fluieră anunţând plecarea trenului spre o altă gară.
N-o să dansez în ploaie.
N-o să urlu la luna.
N-o să vorbesc cu păsările.
Doar o să fluier aiurea o melodie la întâmplare.

Să zicem că!

Să zicem că nu sunt boemă, că nu merg pe vârfuri ,că, ca şi melcul fac salturi uluitoare.

Să zicem că- ntr-un miiiiititel univers paralel din Piaţa Alba Iulia, copiii mici încă plâng atunci când sunt tunşi, dar sunt deschişi când vine vorba de tatuaje şi jointuri.

Să zicem că privirile tale nu asteaptă un moment ca să pot traversa Praga şi că de-asta mă pierd cu Corabia undeva pe la “am haina de mag, sunt aşa de schimbat, sunt iluzia ta, pentru vremea cea rea”(versurile aparțin formației Travka)

Să zicem că a venit timpul când gândurile tale lâncezesc laolaltă cu momentul ăla, când nici măcar despre ce parere ai despre roz, culoarea sau pantera, nu mai ştii.

Să zicem că azi n-o sa citesc”Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?”fiindcă sunt în “Război cu SALAM(m)andrele”

Să zicem că am remarcat un subiect alunecos.

Azi am câteva planuri foarte vechi:

1.De scris un dialog dintre un diler si-un urs!

2.De scris despre apa de ploaie!!

3.Ah,să proiectez o umbrelă!

Ieri (metaphoric vorbind) am scris o listă cu lucruri care sar, care fug şi care păcălesc!