Discurs luuung asupra metodei pe cont propriu

Când n-ai încotro, te dori, umm!
Eu nu m-aş vinde pentru nimic în lume şi nici n-aş vinde lumea nimănui.
Dar am încotro?

Luările-mi de poziţie au ca punct de plecare spontaneitatea-mi, puţin controlabilă, mult sentiment.
Nu am înţelepciunea de-a lega faptele imediate de siguranţa mea profundă de dinainte de. E o artă cu (d)efecte, fără îndoială. Efectele nu pot fi decât grosolane.

Nu mai există nici măcar naivi sadea. Dar există nenaivii sadea şi alternativa.
Încotro?
La dreapta. Sau la stânga? Eşti sigur? Las că vezi tu încotro. Instict! …Devii primitiv fiindcă n-ai încotro.
Subtilităţile, semitonurile, nuanţele se întunecă ori dispar într-o lumină orbitoare.
Gândirea discursivă îmi serveşte doar pe post de aliment, nu reuşeşte să mă scoată din zona intermediară a încotro-ului.

Eu încarnez fantasmele, tot eu le rod până la os. Comedie de salon. Nu mă deranjează. Am încotro-ul meu şi el zice că mai degrabă mă deranjează farsa, şarja parodică extremă.
În teatru poţi juca împotriva textului.
În viaţă joci împotriva ta. Dacă joci curat, dacă joci pe principiul corect, onest, ascultător pe bune nu eşti crezut. Pentru că oamenii…oamenii deh, las’ că te ştiu ei!…am senzaţia că funcţionează doar anumite cuvinte din dicţionar. Celelalte sunt pentru a le susţine. Ca şi cu oamenii, aş îndrăzni, dar acest mic amănunt o să-l trec la capitolul inofensiv. Te poţi îndoi de feţişoara asta?

Nu am înţeles exact diferenţa între tragic şi comic până la vârsta asta. Sunt mare, sunt mare, îmi vine să strig în gura mare. Ia-mă în serios!
Neputinţa naşte comedia.

Mă distrez acum uitându-mă cum trag de verb până la limita lui, cum stă el să explodeze şi cum în sfârşit, când să o facă se va autodistruge neputând să-şi etaleze semnificaţia.
La urma urmei ce-i comicul altceva decât intuiţie a absurdului. Comicul nu oferă vreo ieşire. Comicul dă nodul din gât. Am din ce în ce mai mult sezaţia că trăiesc un context în care omul are o dimensiune lipsă. Oamenii sunt micşoraţi din fanatismul altora? Tocmai ce demonstram că nu. M-am redus chiar eu însămi la ceva atât de mic precum un nod. Care nici măcar nu e nod. Chiar şi aici, încercând să isplic ce am de respir aşa mă reduc la ce aştern, dincolo de faptă, dincolo de motiv. Şi ştiţi cum se zice? Cum îţi aşterni, aşa dormi. Dormi…Dormi…
Dormi!!!
Dorm…că n-am încotro.

Mă întreb dacă nu depăşesc cu vorbele-mi scopul expunerii. Încotro?
“N-am venit să-ţi tulbur somnul
Nici să-l fut în cur pe domnu’.
Am venit să-mi iau paltonu’, pălăria şi bastonu’” Ştiţi, desigur catrenul.
Ca trenul vreau şi eu să afirm, nu să dau lecţii. În orice caz, îmi propun să fie ultima şi mai ales pe tonul ăsta. Mă doresc uimită pe vecie. Acum n-am avut încotro. Dar în rest încerc să am. Promit să rămân aceeaşi prolixă, cu o anume(de)cadenţă a frazei. Cu pălărie, cu baston şi cu palton uneori, după anotimp.
Calitatea disperării contează.

Nu?
Cred că sunt conştientă de alienarea mea, aia socială, aia care împiedică libera dezvoltare a omului, încotro-ul. Acolo unde există funcţie socială, există alienare. Acum 7 ani se juca “Transfer de personalitate”. Premieră. Eu aveam funcţia de logodnică. Nu numai rolul. Autor Dumitru Solomon, regia Mihai Lungeanu, cu care îmi place să mai sporovăi, chiar dacă rar, încercăm atunci când ne revedem să o facem măcar bine. Chiar dacă n-am încotro şi mai mult tac. Da’ nu despre asta vreau să povestesc. Mai bine pun două poze, da’ de kiki, de formă nu de context cu instantanee de la premieră.

.
Solomon trebuia să vină şi el la premieră. Încă mai trăia. A murit la vreo 7 luni, în anul ce-a urmat. Nu din cauza noastră. Îmi place să cred. Ştiu că i-a dat girul lui Lungeanu şi nici teatrul nu a plătit drepturi de autor. Aşa se întâmplă şi cu Vişniec. Îl lasă pe Lungeanu să îi folosească cuvintele fără să ceară drepturi de autor. Nu e plăcut? Să poţi să te serveşti de şi din cuvântul unui om fără să fii nevoit să plăteşti. E ceva. Am deturnat un pic sensul, dar am vrut.

În Transfer, pe scurt e vorba despre un om pe nume Iosef Pavlicek care pe tot parcursul piesei e modificat. Modificat de conjunctură. Întru început nu poate să se legitimeze şi de-aici tot încotro-ul subiectului. Un om ajunge să fie ceea ce nu vrea să fie datorită unei uniformizări cel puţin ciudate. Oamenii trebuie să fie aşa cum se vrea nu cum se vor ei pe ei. Într-un final, când i se permite să fie el nu mai vrea. Stai şi te întrebi de ce. De ce nu mai vrea? De frică? Nu! De lehamite. N-are încotro. Îmbracă aceeaşi uniformă ca să nu iasă în evidenţă. Uniforma nu e de război. Acolo îmbraci uniforma ca să te dai drept inamicul. Pe timp de pace îmbraci haina cât mai cenuşie. Nu sclipi, te rog!
N-ai încotro!
Te stingi.
Te scufunzi!

Te scufunzi în mâhnire. “Mâhnire” e un cuvânt la comun cu actorul ce-l joacă pe Pavlicek(fotografia a doua). L-am descoperit noi într-o zi de repetiţie nocturnă şi l-am înfiat.
Duhul seriozităţii clădeşte închisorile.
Aş vrea să pot într-o bună zi să pot hotărâ eu însămi. Să am încotro. Să pot să pot arăta că pot să pot.
Ronţăim conoscibilul şi poate că într-o zi o să dăm de miez.
Nu degeaba se aventurează lumea să creadă în existenţa cosmosului.
Poate că avem nevoie de el.

Completare:
Poate că avem nevoie de-un sens gata dat ca să nu ne mai pierdem tăcuţi sau gălăgioşi în căutarea lui.
Încotro?
Aici!
Ai avut încotro?
Am avut!

foto: acelaşi federico bebber

che…mical

Încerc să surprind nimicul clipei de-acum forţându-l să înfructească în încolăcirea fumului de ţigară; fumul nu se face întotdeauna covrig să-l azvârl în coadă de câine, nu-mi vine nimic în minte; mie, care am tras cu sete din ţigară şi care am fixat jarul ei cu certitudinea că poate deveni pentru o vreme sfera de cristal a unui mag. Mugur de ploaie îmi încolţeşte sub ochi, trag fumul ca o plapumă peste real, degete roz, bariere sentimentale. Timp tăiat felii-felii de sonerie. Înserarea îmi trimite vecinul beţiv ca pe un răvaş într-un pet de plastic, închid uşa la toţi nasturii, dar mă trezesc în buzunare cu imaginea de la prânz; el stând întins în faţa scării, pe-o bucată de polistiren, rezemat de uşa de la boxă, cu un aparat de radio minuscul lângă, dat la maxim, sunet distorsionat, baterii pe terminate.

“NU ţi-e frig?… Şi dacă printr-o întâmplare poţi schimba aşteptarea în ceva nou? La asta te-ai gândit? “şi a zâmbit. Două tălpi grele trec peste el în dezordine, copacul îşi schimbă culoarea, iar eu, până una alta voiam să m-ascund de iubirea-mi. “Nu! Mă gândeam la altceva.” Nu mă gândeam la moartea nevesti-sii şi nici la aşteptare, în general; am introdus cartela în făgaşul ei, s-a deschis uşa, ţipătul îmi cade în neant dublat de ţâuitul interfonului.
“De ce te îndepărtezi de mine, de ce pleci, de ce?” se converteşte tăcerea în cuvinte, dar e numai o părere. Plasma zilei coboară prin frisonul cuvintelor calde pe care i le-aş fi putut adresa, dar pasul nu e alb precum poate versul să fie, e apăsat, iar cuvintelor blânde le trebuie staniol să le ţină calde. “Din nicio pricină, vecine, din nicio pricină.” îmi sare Nichita din cusătura nasturelui, trag de el, îl deşir. Zgomotul căderii îmi aduce aminte cum mai demult am sunat la uşa unei prietene, am întrebat ” Cine e?”, am răspuns “Eu!”, am zis apoi “Bine!” şi-am intrat.

Cad din pană. X cu degetul pe pix; X cu pixul; pe deget; să-mi amintesc să-mi cos buzunarele la gură; X-ul deschide alte semne; văzduh muzical mut.
Întind o mână după pulover, cu alta îmi pun două pliculeţe de ceai în apă călâie.

Se întâmplă că uneori întind dulceaţa dincolo de felie.
Scrisoarea ta.
Marea cu sarea.
Pâine cu sare.
Buzele tale, sarea mea, zahărul meu, zăpada mea.
În urmă-le vine toamna, ca o hartă, să nu se rătăcească.
De ce mă bâlbâi în cuvintele astea aruncate pe-aici dacă nu mă vindec îndeajuns?

Învins, jarul se lasă stins, sub sfera neîntâmplatului. În urma lui doar ruj pe mucul de ţigară şi degete îngălbenite.

Noaptea se lipeşte de felinarul din colţ;
nervura cuvântului îmi străbate umărul;
casc…
tuşesc;
casc.
biciul somnului mă ajunge;
furnicile scrisului s-au dus pe la muşuroaiele lor;
numai una mai stă, moţăind în vârf de unghie;
mă înduioşez;
o pun pe parchet în faţa pisicii.
Eu mă răstorn în hamacul pupilelor împăienjenite.
Mă pun în pat ;
cap de plumb;
praf pe tiparniţă;
tipograf împiedicat în ciot de revelaţie;
vecinul meu bodogăne în baie:”Viorica..să-ţi fut pisica!” Viorica a murit şi ea, mai demult…pisica ei are 5 ani;
vecinii mei mor în diagonală pe casa scării;
am uitat să număr frumosul;
îl număr acum pe post de oiţe cu faţa în pernă…
O Marilyn Monroe, o Audrey Hepburn, o Greta Garbo, o Grace Kelly, o Marlene Dietrich…o M.M., o AH, o G.G, o G.K., o M.D….

foto:federico-bebber

PO-veri

Lent, ziua se frânge şi-n braţele mele;
şi anotimpul ăsta soios…îl îngheţ.
Stelele îşi împart teritoriul cu aceeaşi precizie, iar eu tot orbecăi, aprinsă;
ca o stea aprinsă cad;
ba nu, steaua cade iar eu sunt prinsă cu ambele mâini de coada ei…
Exceptând memoria…

Acel ecou…al dimineţii următoare.
Dantelare urme de miere la borcan în propriul ceai…
Cred că linia de finiş e un loc bun (de) unde am putea (re)începe.
Respiră adânc, ia-ţi tot ce ţi-ai putea dori dincolo:
o şubă, un opaiţ…
Ce dacă acest început se termină iar şi iar?
Eu nu te mai văd cum eşti acum. Niciodată din nou… Perfectul nimb.
Niciodată la fel.
Păr de aur şi de fulgere setate a fi împotriva-ţi …le sting.
Ultimul dans al planetei…
Apleacă-te un pic.
Vezi, pământul este cald chiar lângă ureche!
Vreau fixată în jos.
Vreau să nu mai fiu locuită. Măcar un timp.
Trupul meu, vrea şi el, zornăitoare cuşcă…
Nici zgomotul insectelor nu se mai aude acum.

Un truc face ca lumea să dispară în
ierbare, insectare…
Totul e întunecat, e întunecat, dar clar…
arșița s-a mai potolit puțin.

Cuvintele

Cuvintele, tristele… jumătate gând, jumătate întâmplare…
Sunt şi zile dintr-astea…
Când ai sentimentul că tot ce ştiai o să dispară brusc.
E ca și cum un Dumnezeu-copil s-ar apuca să șteargă cu radiera strada din faţa blocului şi în locul străzii ăleia e dintr-o dată nimic. După aia, şterge SRL-ul de la care îţi iei dimineaţa cafeaua de la automat şi în locul lui e nimic. Poate doar ecoul. Pe urmă şterge scările, vizorul, uşile, pereţii, debaralele, zaţul din ceaşca în care credeai, naiv, că o să-ţi ghiceşti viitorul, vocea suavă de la radio care-ţi sporeşte temerile…apoi sentimentele, ultimul sărut, ultima noapte de dragoste, stânjeneala de după…şi rămâi aşa, blocat. Între cel din faţa ta şi… nimic.
L-ai şterge.
… dar Dumnezeu-copil are radiera, nu tu !…
şi vă lasă aşa…un timp…apoi nu mai şterge nimic.
Micşorează.
Şi acest lucru poate fi mai usturător decât nimicul.

♪

Liniştiţi, ne fardăm moaca pentru încă o zi pentru a ne distra semenii.
Stratul de fard a devenit cu timpul mai gros pentru că îmbătrânim, pentru că refuzăm asta trişti, pentru că suntem mai nesimţiţi şi pentru că nu suntem mulţumiţi cu ce-avem.
Viaţa? Echilibristică pe-un ou.
Oamenii dor.
Prietenii dor.
Necunoscuţii dor.
Din buric ne ies primate cărora le călăuzim drumul spre miros.
Pentru ce, habar n-am!
Florile se rup şi se vând iar mirosurile se ascund dincolo de noi.
Apoi îi călăuzim spre mirare dându-le răspunsul: zero e originea, restul o infinitate de pluşi sau minuşi.
◄►

Aţi observat? Avem un băţ în faţa ochilor încă de la primele silabe pe care le gângurim.
“Nu mai face aia, nu mai drege asta! Fii cuminte!” sunt cuvintele însoţitoare, atârnate de capătul băţului, de mama, de tata, de doamna educatoare, de doamna dirigintă, de şefi, de directori, de preşedintele ţării. Apoi, când mai creştem un pic ne trezim cu băţul în palmă gata să pedepsim orice mişcă sau muşcă. Suntem speriaţi unii de alţii, de parc-am privi într-o oglindă. Iar băţul…he,he…băţul, că-i acela moştenit din tată-n fiu, din mamă-n fiică, sau nu, îşi continuă unduirea până seara, când uităm că nu suntem singuri pe lume, ne credem cineva şi-l azvârlim sub pat, cu palmele înroşite şi adormim. Dimineaţa ne trezim cu el în cur.
Şi-atunci visăm că ne-ar trebui aripi pe care să le asortăm cu el.
Ca dintr-un coşmar ne trezim şi-o luăm de la capăt. Unii dintre noi s-au mai aşezat , dar ceilalţi încă mai hălăduim întru căutarea sinelui.
Ce n-a mers? Desigur, băţul n-a avut rotaţia completă.
Insatisfacţie.
* * *
* *
* *
* *
Mi-am construit propriu-mi arc de flori sub care rămân cât uitarea. Nu pot trece dar nici nu pot da înapoi.
Dar…aşa e în sine…Uneori fior, uneori nepăsare. Uneori roz, uneori gri.
Nu căutăm locuri, ci oameni. Cei naivi se opresc la primul întâlnit, iar triştii caută incontinuu.
Dar aşa e firesc.
Cel mai grav e însă când un naiv se găseşte cu un trist. De aici numai un pas ca ura să-şi smulgă de pe ea fusta: iubirea, acest amestec de roz şi gri.
Se încâlceşte direcţia, se bifurcă aşteptarea…se cam pierde sensul.
Când ti se strică cârma tre’ să devii pirat şi pregătit sufleteşte să-i iei altuia uscatul de sub picioare? Nu corabiile?
Locul meu nu e nici aici, nici acolo. Mă vântur aiurea…
mă scufund.
Mă nasc din imponderabilitate şi nu m-aştept mulţi ani mai târziu să n-am rău de statul în picioare?
E bună, ca răspuns, teoria cu fusta.
În practică însă, eu încă mai învăţ cum se scot repede chiloţii ca să-i transform în paraşută şi să mă salvez,.
Esenţialul e însă să nu pierzi simţul orientării.
Libertatea nu are limite.
Libertatea poate depăşi viteza regulamentară.
Libertatea nu-i nici pe benzină, nici pe motorină.
E pe apă chioară.
Dac-aş fi făcut eu lumea nu m-aş fi odihnit în ziua a şaptea.
Aş fi relaxat totul: eu, el…fără măr, fără şarpe…
Dar aşa nu pot decât să-mi găsesc scurtăturile, să acopăr ceea ce-mi transmit ceilalţi cu pastă corectoare, ca un semn lăsat pe drum ca să nu mă rătăcesc.
Apoi cedez stânga.
Uneori, acolo unde ar trebui să intervină gândirea nu-i decât un nesimţit cor de claxoane.
Aşa-i libertatea!
De după geam o presimţi, de după cioburi o ai în faţa ochilor.

Doamna, iei sămânţă?

Canapeaua şi-a înfipt arcurile în curu’ meu să mă (ră)scoale. Capul s-a ridicat ultimul, pen’ că curu’ meu întotdeauna i-o ia înainte. Şi, dragul meu, dacă am sforăit astă noapte, am făcut-o bântuită de micul ochios din târg. Se făcea că-mi vindea sămânţă de trei ori: Doamna, iei sămâţă? Doamna, iei sămâţă? Doamna, iei sămâţă? Eu n-o luam şi de-aici numai un pas mic pân’ la bântuire. Cojile scuipate de puradel luau chipul lui Che Ghevara cu care dansam pe ritmurile nebune ale lui Pepe: “cre’ că m-am îndrăgostit, cre’ că da, cre’ că da…”. Eu dădeam din cur , el din cap, iar tu o vrăjeai pe Haydee Tamara Bunke Bider.
“Imbecilule, nimic nu este imposibil în această viaţă, totul este posibil, imposibilităţile şi le crează omul singur şi tot el trebuie să le depăşească”! îţi strigam şi dădeam şi mai abitir din cur, Che din cap, iar mâna ta aluneca-n chiloţii Tamarei. Ummagumma era şi ea p-acolo. A sărit în visul meu precum Xena, împărţind almanahe în stânga şi-n dreapta, deşi era apolitică. S-a strecurat pe lângă capul lui Che şi mi-a zis cu uşurinţa cu care întinzi o gumă : “Haydee e spioană, ştiai?”
“Che?Haideeee, măăăăă!” i-am zis şi m-am luat cu ea de braţ şi-am rămas aşa un timp. Apoi am simţit miros de zahăr ars şi ne-am dus să-i furăm vata femeii. Umma şi-a-ntins mâna ca guma şi-a furat prima, apoi, şi-a răsucit degetul arătător ( parcă) şi (habar n-am cu ce viteză) l-a făcut acadeaua mea. Ne-am trezit atunci că unica noastră legătură cu noi eram NOI , grupul de sprijin urban rătacea fără Haydee pierdută-n oasele tale iar eu o sugeam. (va urmma!)

De-a papusa rea la,la,la,la sau cam(p) de menta

În lume nu există numai dâre de mirosuri de fân.

Sunt şi elefanţi orbi care se sinucid strivindu-l. Eu,tot în plin câmp, cu acelaşi mănunchi de flori în inimă, din care, pe furiş, se-ndoapă acelaşi cal şi evident, acelaşi sine care face legătura dintre deşertul din tălpi şi câmpia din mintea mea…legături cu sfori…sfori legate prost, desigur, pentru că am constatat că dacă trag sfoara de la mâna stânga mi se ridică curu-n sus,iar dacă vreau să merg (mai departe) stau în cap…şi tu?..tu, tot cu rezumatul lumii, lunii şi-al zilelor ce vor urma… Ştii ce fac în momentele alea când tu vorbeşti şi crezi că te ascult?!…Te ascult!!! Te ascult şi mă trag de sfoara de la mâna dreaptă ca să înţeleg că începuturile vin cu tramvaiul şi pleacă cu trenul fix 199 de km. Aseară am uitat fereastra deschisă şi m-am trezit în Valea Regilor cum încercam să te strâng în braţe dar nu reuşeam( mâinile mele ocoleau clădirile, şi până să ajungă la tine, dispareai).Atunci mâinile mele luau tramvaiul, dar nici aşa nu reuseau să te-ajungă(prin Valea Regilor nu trece tramvaiul şi nici caleşti-dovleac)…Iar tu, în tot acest timp fumai, teatral şi miroseai iarba, sprijinindu-te-ntr-o curbă verbală, văitându-te. Ca să pot fuma n-am nevoie de un oraş aglomerat!!! spuneai…ci de-o stradă îngustă cu ferestre vechi şi rufe colorate murdare! spuneau mâinile mele prin semne pe care habar n-aveam că le am în mine. Eu, strada cu multe cărţi mirosind a mucegai.

Ah,pielea mea s-a-nvechit. Ştiu că înţelegi! Mai ales punctele de suspensie

…Te pierzi în culori! Sunt prea multe culori!!!! îmi ţipă un pieton care vrea să viziteze Muzeul Ţăranului la ora 1 noaptea…mâna mea stânga nu suportă observaţia şi exclamă: Habar n-ai că o singură culoare înseamnă haos!…tâmpla mea dă semne că n-o să mai număr taxiurile care te-aduceau din când în când aici, ca să bei un ceai.

Străbat 199 de kilometri în gând cu piciorul meu stâng, cad, calc în capul meu, apoi adorm şi visez că în lume există numai dâre de mirosuri de fân şi nici urmă de elefant orb şi sinugigaş să-l strivească.

Expresie

Prima cafea din zi are aromă. La o a doua deja nu se mai simte. Aşa cum mirosul urât de tigară îl simt doar cu prima aprinsă. În timpul zilei nu-l mai simt. De parcă atunci când mă trezesc nu sunt eu, sunt altcineva, preţ de o cafea, apoi iaraşi altcineva, altcineva obişnuit cu mirosul urât.

 

Când nu sunt nicăieri, unde mă duc de fapt? Devin zero?

Devin zero şi beau un ceai.

 

Unde sunt atunci când gătesc o ciorbă, dar mă gândesc la regia unui spectacol? Unde sunt atunci când împăturesc o clatită şi mă gândesc la tine şi-adaug mai multă ciocolată…

 

zero e diferenţa dintre două numere egale…

zero e 0

Zero nu e NIMIC!

Zero e ceva!…

tu

I kissed a girl and I liked it!!!!I liked it!!!!…la radio….Katty Perry cred…nu-mi place!Tu?
…………………………..
15iulie.Braşov.Videoclip.Dana Nălbaru.Dragoş Bucur.Dan Bordeianu.Maria, Cristina, John, Marian, Silvian, Cristian, Andrei,Vreme mohorâtă… şi EU.
Pe gustul meu?Aha…lipsa soarelui e mai întotdeauna în avantajul sufletului…sufletului meu?Al meu, da!
Cum să înlocuiesc “suflet’?Cu ce cuvânt?Când sting lumina înţeleg brusc ce e în esenţă noaptea.Tu?
………………………….
Pe acoperişul “casei vecine”(un bloc, de fapt)cade ploaia…şi-n tihna mea…În chiar acest moment, pretutindeni în lume oamenii iubesc, în timp ce eu tocesc tastatura şi nu-mi găsesc cuvintele să descriu dragostea mea…Tu?
………………………….
Eu. Azi.Stilul trist:gândire lunecoasă, proză lipsită de culoare…tu?