O poveste cu apă de ploaie

A fost odat’ sau inventez acum, pe loc, un om.
Un om care nu se împăca deloc cu el însuşi, poate datorită rădăcinilor sale, ori poate din alte motive, şi care, exact din acest motiv care înglobează celelalte motive posibile, rătăcea, rătăcea, rătăcea ca un fir de păr în bătaia vântului, un fir năzdrăvan ce se încâlcea printre alte fire de păr, care-l mai domoleau din legănarea aceea lină.
Eu, când mi se încâlceşte un fir smulg nodul obţinut prin amestecul cu celelalte fire. Aşa-l scurtez, dar am scăpat de încâlceală.
Aş putea să-l omor pe loc, ca să nu se mai chinuie atât. Dar ce-ar fi poveştile fără eroi principali?
Pun acoperişul pe î şi continui…
În afara faptului că nu se împăca cu el însuşi, stătea închis într-un turn, şi nu făcea altceva, decât să-şi bâţâie nervos, când un picior, când celălalt, atârnate molâi pe marginea patului.
Când nu făcea asta scotea un lighean metalic cu apă de ploaie de sub pat şi se spăla pe faţă, după care, cu ochi umezi privea ore în şir apa din lighean fără să spună nimic..
Apoi, pe un alt ton decât cel de ieri, şi constata şi el asta cu admiraţie, se văicărea în câteva cuvinte: ” Sunt doar un răspuns obraznic izvorât dintr-o-ntrebare pusă unui lighean metalic cu apă de ploaie!”
Odată încheiată fraza se şi întindea în pat, epuizat.
Lâncezea o vreme acolo, până apărea o slujnică bătrână, mai bătrână decât el, căreia îi dăduse voie să-l viziteze, din când în când, sub pretextul că trebuia schimbată apa din lighean, cu una proaspată.
Dar nu mai plouase de ceva vreme şi slujnica se întreba care era rostul ei, aci-n poveste.
Nu îndrăznea să întrebe, pentru că, de vreme ce ea era slujnica în născocirea asta, el trebuie că era chiar prinţul stapân al castelului, într-al cărui turn tocmai se desfăşoară acţiunea.
Aşa că ce făcea ea? Tăcea şi îşi inventa de fiecare dată când intra pe uşă, un motiv, două, trei ca să mai vină. “Îşi inventa” e un fel de-a spune, pentru că nu era deloc convinsă că aceste motive îi aprţineau pe deplin.
Dar deja o transform în personaj principal şi nu e momentul. Avea şi ea două, trei nelămuriri şi-atât.
Povestea asta m-a aţâţat şi mi-a venit poftă să vizitez locul.
„Aţi venit să-l omorâţi?” mă iscodeşte slujnica.
Curios personaj, îmi zic eu. Să-mi notez să-i mai tai din avânt.
Străbăturăm coridorul, urcarăm trepte şi trecurăm printr-o uşă. Intrarăm în alt univers. De cum am intrat aveam de gând să-l pedepsesc : “Nu ai nevoie de cineva care să-ţi schimbe apa, de vreme ce n-o să plouă prea curând, şi tu vrei musai să te speli cu apă de ploaie! Poţi sta până la adânci bătrâneţi singur cuc, acolo, închis în turnul tău, fără să-i dai de lucru unui alt om, care n-are altceva mai bun de făcut, decât să aştepte să plouă, ca să-ţi schimbe apa aia jegoasă, pentru simplul fapt ca acel cineva e mut în faţa posibilei realităţi, că s-ar putea ca tu să fii vreun prinţ, ascuns în spatele lipicioasei tale imagini!”
Ca un Clark Kent m-am înfierbântat.
Dar e posibil să-ţi petreci viaţa pedepsind sau ajutând pe cine nu va înţelege niciodată că a fost pedepsit sau ajutat?
M-am retras într-o parte şi-am reprivit scena.
- A venit să ţe ucidă!
- Ba nu, a venit să ne ducă pe planeta ei!
- Mă plictisesc aici, tu nu?
- Nu…Dă bine când minţi. Îi provoci pe ceilalţi.
- Cum ar fi fără tine?
- Cât adevăr are-ntrebarea ta?
- Atât cât poţi tu să minţi mai departe!
- Şi aşa ne îndrăgostim?
- Da…cred…sau poate ne place locaţia!
- Poate facem doar prea multe asocieri!
- Ha,ha…crezi?
- E mult.
- E putin?
- Mai vii?
- Da!
- Te aştept acolo în turn.
- Am înţeles…mai vii…nu în sensul de viu…
- Nu…
- Tot aici?…nu îmi placi aici! Nu eşti pentru mine!
- Nu, nu aici ! În linişte.
- Ce vezi?
- Încă nimic,imic, mic, ic. Am doar ochii deschişi. Atât.
- Şi dacă nu te aud?
- Exact! Cum?
- Poate o să dispărem înainte de zgomot, hep, hep…în felul cel mai aiurit.
Ea cu privirea voit mioapă, cu umerii şi sânii neclintiţi şi drepţi, deşi bătrână, cu un mers distrat, de girafă. El cu privirea-n ligheanul cu apă de ploaie. Blocaţi împreună din întîmplare. Se fixaseră într-un miez cald de zi care ar fi putut dura o veşnicie.
Totul părea a depinde de mine, să dau drumul firului, să dau drumul ploii sau lingurei, în mare.
M-am reîntors în odaia mea. Poate că încă n-am înţeles eu totul.
Îmi lipseşte un spaţiu, un interval, iar cei doi mă caută, crezând că posed revelaţia pe care şi-o doresc? Turnul mi se învîrte în cap.
Ce bine se apără Turnul, îmi spun. De departe neprimejdios, dar dacă te apropii, dacă cauţi să-i pătrunzi misterul te îngheaţă pînă la os, doar afişându-şi nepăsarea din care e făcut.

Y

mă aşez la masa de scris în costum antic

nu ca să compar piramidele cu obeliscul,

(rațiunea greacă-mi lipseşte)

ci pentru că folosesc, în general, mâna dreaptă.

în mâna stângă am o pipă indiană

cu aromă de kent lung.

în dreapta, din când în când, o broască țestoasă

cu aromă de broască țestoasă.

în stânga mi-e rău, în jos mi-e rău,

iar afara plouă,

spre bucuria ciupercilor.

în dreapta şi-n sus mi-e bine.

trăiesc, cum s-ar spune, pe bucăți.

bucăți de anotimp,

de linişte,

până apar turişti

cu gogoşi imense în mâini

şi zahăr vanilat în colțul gurii.

atunci o iau de la capăt,

dar schimb detalii:

vreau

apă de ploaie?

fumez un kent

cu aromă de broască țestoasă

scuip,

îmi scot o sandală

şi zic alfabetul în gând.

a, bî, cî, dî…

în stânga, rău,

în dreapta, bine,

în jos, rău,

în sus mi-e bine

şi asta din pricina unui amărât de i grec.