Tropotite

(Nu daţi muzica tare! Încercaţi să respiraţi în acelaşi ritm ca şi cel al cântecului…)

„Să te opreşti din când în când şi să te uiţi la petele de pe pereţi, la cenuşă sau la foc, la nori, la noroi sau la locuri de genul acesta, în care… ai putea găsi idei minunate.” Da vinci

În aburii de cafea şi-n caimacul ei dimineaţa e simplă.
Abia în zaţul de pe fundul ceştii ghicesc că…că viaţa se complică, încă o dovadă că cafeaua trezeşte.
Eu întotdeauna îmi las o linguriţă-n ceaşcă, rece măsurătoare între ce-a fost când era plină şi caldă, şi între, ca şi-acum, goliciunea mată, rece dulce-amăruie temătoare.
De fiecare dată linguriţa mi se propteşte şi ea rece-n obraz şi rămâne o vreme în pori, ca o dungă de răcoare.

De ce (să) te afli în scena asta?

Şi-n ce culoare (să) mă pierd?

(A)maro!

Şi de ce mă simt în apele mele când am de-a face(ri) cu cuvintele, care-s de pământ?

Care-a fost primul meu cuvânt folosit aici azi?

În…

Prima literă?

Î.

Î-ul, fluxul rodnic al imaginaţiei.

Scârţâind, zdrăngănind, extrag melodia.

Respiraţia, melodia vieţii.

Fâşâim…fâşii de viaţă.

Rândurile scrise-şi schimbă forma ori de câte ori le citesc.
E de-ajuns o a(l)titudine jucăuşă.

Mâna îşi caută de lucru, degetul mare sprijină, celelalte patru-n tropăit cadenţat de cal.

Compun o tropăită?

Dimineaţa asta mă reduce(?) la a fi un analist glumeţ.

Tropăituri, tropăieli…

Ploaia se aude căzând precum ropotele de-aplauze. Acum absentă, dar ieri atât de activă.

Dar încă o ascult.

După-amiaza,  ca şi o ancoră, îşi căută-n asfalt adâncul permis vieţii pentru acostări.

La prânz mănânc forme geometrice. Câmpurile gustului le transform în formule cu miros.

Undele, (o)static, se adaptează (ha)haosului multitudinii de cadre luminoase.

-Ouă vrăjite, vă rog!

Ouăle prăjite induc, clocind simţul indiferenţei.

Tubul digestiv schimbă forma.

Eh, editorii interni!

Ei au un carne-ţel în care-şi notează coduri…

Eu, omul!

Navigator de pirogă printre energii invizibile.

Dacă  ascult timpul întreg şi nu pe bucăţi, tictacul enervant dispare.

Dacă pun degetul pe buton şi tastez, liftul lui acum mă duce de nas, de mână, altundeva, mă des-prind.

Tărâmul alternativ.
Un acum în.
Şi tu, precum o santinelă…
Viteza creierului în luptă cu viteza cuvântului scris.
Când mă desprind eu devin o gaură albă şi culori.
(În) plus reflexul Babinski…
(În) foiala o-ului ochiului.

RO-mânia

Auzi? Când se lasă seara, nebuna,
eu foşnesc de durere când mă zgârii,
ca să-ţi scrijeleşti tu iubirea.
Am vrut să-mi dezlipesc scoarţa,
s-o pun lângă banca-n trei culori,
s-o faceţi celuloză, să mă prelucraţi,
ca s-aveţi voi foi îndeajuns.
Dar, nepăsători, îmi sculptaţi alte inimi
peste cele de acum un veac.
Costumaţi-l pe Cupidon, luaţi-i săgeţile,
dar lăsaţi-mă să foşnesc în pace.
Sunt sătul de adunări inutile,
de fanfare, cai înzorzonaţi,
de plusuri, nume şi orgasme multiple
din vârf de cuţit ruginit şi tocit.
Eu sunt copacul de 1 decembrie!
Puteţi să mă faceţi bancă,
faceţi ce vreţi cu mine,
dar lăsaţi-mi pisicile-n pace!
Nu le mai trageţi de coadă,
nu le mai împopoţonaţi cu panglicuţe
sau pălării de muiere bătrână!
Şi câinii, lăsaţi câinii să latre-n botniţe,
să se pişe pe mine
şi nu le mai puneţi fulare tricolore!
Eu sunt singur de veacuri, şi-ţi zic aşa:
Poete, nebune, stai în banca ta,
România de azi nu e-o ţară, e-un copac(ca mine)
de spânzurat săracii din ea!
Hai, şi-acuma te du, române,
te du să înghiţi o fasole, o sarma, un cârnat!

au mai des-cântat RO-mânia şi : vania, psi(c), windwhisperer, madelingospodin, d’agatha, tiberiu,
scorpio, Rokssana, cerroşu, incertitudini, dictaturajustiţiei, flavius.

dar, mai ales, cor’abia bunelor (interpretare almanaheayahuasca): S’ora25 şi Ayurveda-tratamentHolistic

Frec…venţe

Câteodată, mă gândesc
ca atunci când mai suntem doar noi doi,
singuri,
să nu mai vorbim despre noi.
Să ieşim afară şi
să vorbim despre vreme.
Aşa s-ar păstra şi distanţa la care (te) ţii,
cu felul ei, persuasiv, de-a mă atinge
lăsându-ne cu faţa mai aspră, poate,
atunci când vântul ne va lua pe sus,
mai răvăşiţi,
dar mai uşori, crezând că plutim,
şi cu privirea ‘nainte.
În primul rând că eu n-aş mai sta cu borcanul la ureche
ascultând fiece bătălie din inima ta,
iar tu, atunci, n-ai mai inventa, rănit, dar băţos,
linia aceea fină-n asfinţit,
care mă face să-ţi fiu, când aliat,
când inamicul, la lumina unui felinar.
Apoi am aduna, rând pe rând, toate oraşele,
toate blocurile, toate casele şi toate pătratele,
cărora, oricum nu le datorăm nimic,
deşi le tot reparăm şi văruim,
şi-am aprinde un foc nou,
cu o esenţă nouă,
poate şi-o pipă, cu o aromă nouă, neînarmaţi.
Cu un motiv nou,
fie el chiar şi-un bloc rotund…
Armele seducţiei le-am lăsa rezemate-n aşchii de poem,
şi-am asculta cântul
pe care, înserarea, cu praful ei stelar
ni l-ar desena galben pe negru, înainte de visare.
Şi, de mi s-ar înmuia genunchii,
prevăzând finalul lui, al cântului sau al visului,
aş şti cu siguranţă că ploaia ce va să vină,
o trimite toamna, cu alţi nori, mai argintii.
…sau că sesamoidele, scârţâind,
ştiu să ghicească sfârşitul de vară,
meteodependente.
Apoi, mi-ar fi foarte clar în acel moment când,
ca şi cum ţi-ai cere iertare,
ai aduce în discuţie luna plină,
sau lipsa ei,
că toate cuvintele rostite se mănâncă-ntre ele,
nu fiindcă trăim în lumi secrete,
unde ne jucăm cu toţii, de-a mama
şi de-a tata, ci pentru că
nerostitelor,
dacă nu le organizezi un marş de protest al sfinţilor,
înlăuntrul nostru nu mai scânteiază enigmatic,
nici vizibil, pe timp de zi.
Şi dacă la un moment dat (sau luat) m-ar încerca un frig,
aş jura că nu e acel ger al nepăsării,
cu care mă socoţi drept o femeie oarecare,
alunecând în ochii lor, cu gura ta,
un derdeluş.
Şi-atunci m-aş îmbrăca cu tine, ca şi cum
un pulover mi-aş trece peste cap, elastic:
(ochi)peste ochi, (nas)peste nas
(gură)peste gură, (gât)peste gât.
Mi-aş băga apoi mâinile în tine,
în locul acela special conceput pentru ele
şi, previzibil, fireşte, m-aş da mai aproape de foc.
Şi-aşa, încremeniţi unul într-altul şi-n acest “afară” născo(p)cit,
ne-am răspunde din simţiri, frecându-ne mâinile şi celelalte periferice amorţite.
Clipind doar la câte vreo rafală de vânt rece,
semn, însă, că suntem tot acolo,
ca şi cum centura scapulară, deşi incompletă, ne-ar uni,
şi nu, alunecoasă, vrerea.
Până când soarele, ridicându-se în zori,
ne-ar trimite razele-i ca pe nişte gânduri de aur,
dătătoare de văz.
Roua i-ar trezi pe tovarăşii tăi de până atunci,
soldăţeii de plumb,
care te fac să pari un general rezervat şi ursuz.
Noi am râde mai întâi de ei şi uniformele care-i fac să pară comuni.
Apoi, tu mi-ai face semn, discret, să-i organizez în batalioane
şi să-i trimit spre un alt război,
de capul lor.
Ei, obişnuiţi cu trezitul de dimineaţă,
Şi cu un singur personaj principal în viaţa lor,
ar inventa pe loc un cântec-întrebare, vesel,
de război, pentru avânt:
“De ce mama naibii, toate,
dar absolut toate,
tot încep şi
se tot termină mereu?
Nu-i prea uşor?!”
apoi s-ar arunca în ce-a mai rămas din focul, abia pâlpâind,
împrăştiind peste MINE,
acest nou “NOI“,
luminiţe verzi-albăstrui.

Mulţumesc, Angelik pentru desen! Să-i pui un nume! Sau “frecvenţe” să-i rămână, pe vecie!

Poziţie

Mestec

Prin

Haos

Sperma

Cuvintelor

Obţin

12

Poziţii

Şi

Belşug

De

Sâni

Poziţia 13: Încă încap în fumul meu!