SCENA II
(în întuneric, trei siluete-n vag contur)
MELCHIOR : Melchior eu mǎ numesc şi-aur o sǎ dăruiesc, pruncului ce îngerul mi-l arǎtǎ drept rege al meu, deşi, la rându-mi, eu tot rege mi-s.
GASPAR: Eu, smirnǎ.
BALTAZAR: Eu, tǎmâie.
MELCHIOR: (siderat) Aveţi şi-un nume, presupun.
GASPAR: Desigur. Gaspar mi-e numele şi-al Tarsusului rege sunt.
BALTAZAR: Iar eu, Baltazar, rege-al Etiopiei.
MELCHIOR: Eu, al Arabiei.
BALTAZAR: Şi zici cǎ ţi s-a arǎtat?
MELCHIOR: Păi, ce? Am zis? N-am apucat…în fine, în vis s-a arătat. Precum vă spun, abia acum, un înger, cum nici închipuire nu-i.
GASPAR: La fel ca mie! Veste din cer, cum alte nu-s. (dregându-şi glasul) Desigur, şi-ncă două…(declamând) “Urmeazǎ steaua, urmeazǎ semnul! Regele regilor şi lumina începutului vor veni pe pǎmânt.”
MELCHIOR: Mă şi-ntrebam, cum, tocmai eu să fiu alesul sǎ vadǎ şi sǎ cuprindǎ neînţelesul?
GASPAR: Trei cinstite feţe urmat-au steaua pân-aici, în Viflaim. Mai departe, cale nu e!
BALTAZAR: De unde ştii?
GASPAR: Păi, am numărat…Aaaa!…Luminǎ din luminǎ se naşte tot lumină şi strǎlucirea locului ţi se aratǎ din întuneric. Prin întuneric totdeauna-i cale în mai mult, ori prin lumină numai una, c-o recunoşti pe-aceea unde vrei să mergi.
MELCHIOR: Pai, cǎlăuză, ea ne-a dus, ne duce, da’ de dus acuma parcǎ stǎ. Şi nici nu mai strǎluce ca-n nopţile trecute.
GASPAR: Răbdare! Semnul va veni degrab’! Să fim creduli!
BALTAZAR: Până la capăt, nu mă las…Chiar dacă în ocol. Ştiţi, acolo-n vis, pare-mi cǎ se facea, cǎ între case era una mai mândrǎ decât celelalte, cu caturi felurite şi-nţesate cu fǎclii şi lume, şi care mai de care se îmbulzea pe acolo…şi -o veselie, veselie mare, iar vinul…
MELCHIOR: …vinul se bea vârtos din cupele de lemn şi toţi mesenii veseli la cǎutǎturǎ şi la chip….
GASPAR: …se bucurau nespus! Păi, da, şi eu visat-am cam la fel…însă puţin mai cumpătat, în visul meu nu un palat s-a arǎtat, demn de un rege, cum ne fu vestit, ci-un fel de sat neînsemnat, cu…
BALTAZAR: Vǎ spun, nu locul este cel ce poartǎ strǎlucirea. Un adevăr, două minciuni…Nu ne pripim! De ni se va ivi în cale o sǎ-l ştim pe loc! Stă în aflare…
GASPAR: Mai ştiu şi-acum….aşa e! Era uluca strâmbǎ…
MELCHIOR: Un drum cu piatră şi cu praf…
BALTAZAR: …şi dobitoace împreunǎ…
GASPAR: (fulgerat) Ia uite! Un popas! (iese)
MELCHIOR: O casǎ, ce oaspeţi sper c-aşteaptǎ. Să bat în poartă?
BALTAZAR: E fǎrǎ poartǎ…
MELCHIOR: Atunci să ne urnim de-aici acolo, mai încolo… De fi-va sǎ-l gǎsim în miez de noapte, lumina ne va spune-n şoapte…la urma urmei e vorba de-o minune! Doar n-o s-apară un neica nimeni a ne-o spune.
BALTAZAR: Poţi s-o mai spui odatǎ!
MELCHIOR: Doar n-o s-apară neic…Aaaa! (încurcat, râzând forţat; forţat de sine, nicio altă constrângere, desigur)Ce chestie! Credeam că…E vorba de-o minune!
Scena I, aici.
Urmează Scena III, mâine, 22 decembrie iar scena IV şi ultima, poimâine, 23 decembrie.
Asortăm minunea cu încă 7 colinde de la psi©. Ieri fură tot 7.
Pe obosiţi, acei drumeţi sătuli de PINguIri, ieri, prin cel bufet, azi îi lăsăm întru odihnă în casă proprie şi-n cânt…în gând. Tot bun, se înţelege! Dar mai subtil…
CameliE cu d(r)ame, am ales să îţi răspund, lăsând nimic la tine, dar un ceva aici,
de dragul demonstraţiei, ori a-nţelesului, acel făcând.
Suntem cu toţii abundenţi,
dar doar în parte ne precipităm întru credulitate,
şi picurăm năduf în căutări,
ori viforăm ascunderi între pleoape,
fâlfâiri.
Căci cel a fi, nu e nici fii, nici fost, nici fiu,
ori altă formă-n timp, cu chipul în cioplire, ci veşnic SUNT, chiar dacă dus, în fond toate rămân,
prezent, ca suflu.
O cruce înfiptă, împământenită, dar totodată construcţie în toi.
Scânteie în trecut.
Ori asta îl trimite pe sunt în viitor, cu foc!
O piatră,
…un nimic în încă, un neştiut sub altă formă…
un neîncă,
dar, pe rând, amnar cu cremene, pe urmă iască…
Voi fi, fiindcă voiesc, suntul prezent, dar şi fiindcă sunt azi
vrând să fiu mâine.
Ori ăst posibil ţel nu poate ca să vină decât visând, visând că vine,
cerând nimic da’-n formă…de ceva, la timp.
Unul al lui.
Frecuş!
Cui ceri, aici e nu-ntrebarea, ci răspunsul,
căci dacă cuiul cere scândura, ca s-o pătrundă…
nu s-o crape…cum?
O afli-n căutare (mai şi greşeşti).
În unde cauţi. Vibraţii…în opus. Legea atracţiei…şi-aşa, cerând nimic, de fapt ai acţionat!
L-ai activat pe cer.
Şi-aşa nimic devine orişice, din orişice alegi ce-ţi vine bine…şi tot aşa, gândindu-l pe nimic că e ceva, el chiar devine, fiindcă chiar tu l-ai inventat…
pe vremea când nimicul nu era nici proiectat, un nenăscut şi-un nefăcut.
Un prunc,
care nu-l cunoaştea pe a veni.
Ca spaţiul ăsta, ce programat era să fie nimic, da’ alb…acum înc(ă)runtat
şi cu muştar.
La lumânare…
dar măcar aflat în treabă sau în căutare, în trecut şi cu prezentul aproape
înţeles.
Tiberiu, (de)săvârşind şi el călătoria…aflat în temă.
