Oare poţi dansa pe fondul scârţâitor al unei uşi neunse?

Împărţim cuvinte. În stânga, în dreapta, în lateral, în sus, în jos înspre alţi bureţi.
O scurgere epică, deşi picături.
Mie, uneori, literele mi se proptesc în (d)uşi. Se grupează-n şiruri paralele, aşteptând picior peste picior să li se facă recepţia. Alteori, în graba aruncării unui enunţ isteţ, mă întreb, acolo, în poarta invizibilă a primirii sau a dăruirii (mereu le încurc, ambele-s vopsite):
Oare poţi dansa pe fondul scârţâitor al unei uşi neunse?
În loc de răspuns, bătăi în uşă, cioc-cioc.
-Cine-i acolo? intervine funcţionarul, un fel de barieră lingvistică.
-Suntem noi, locuitoarele alfabetului, măi almanahe!
Dialogul…în mod particular şi definitiv, o namilă, uneori o marcă a distanţei, alteori una a privirii de sus, interogatoare, cu carnet de note. Acest mândru, cu zaruri în cană şi în jaruri rumenind din ochi alegeri (de formă, ori de conţinut) la proţap.
Şi mai am o ecranizare. Aceea a privitului în jos, cu baston de orb, cu (o)ţel, dar fără perspectivă, cu carnet de socoteli şi restanţe…Ce prostie!
Războaiele-mi le închid între patru pereţi, în foi, laolaltă cu păcile…nu-s volante!…şi toate astea pe fondul unei identităţi capricioase şi instabile.
Apă vine,
Apă trece,
Apă-ngheaţă,
Apă rece…
Apă chioară.
Ne deplasăm cu toţii, apă cu mişcări ritmice, în căutarea sincronului, nu?
Uite că intră şi lumina, încă mai încape după noapte, ce uşurare. Noaptea, care ţese sub limbă relaţii complicate cu propriul corp, propriul cap, propriile alegeri. Lumgimi ale ţesăturii, incontestabile. Lăţimi, aşijderea. Pe măsură! Dar oricât ar da din andrele astrele, nu iese de-un şal care să ţină de cald, cel mult de-un fular, poate. Poate nu le citesc cum trebuie. Poate că mă uit spre carul mare, când soluţia e carul mic.
Într-un fel, în acelaşi punct mort şi totuşi, un parcurs, cumva negociabil în faţa casei. De (re)marcat!
Lumina.
Pe ea o ducem cum o ducem, fără să simţim asta, până şi pe cea mai aspră şi grea lumină, cea care pleacă cu o alta decât cea a mea. Cred că aveam pe undeva, prin încăpere, o notă despre noţiunea de zi.
Ca să scap de transparenţă fac duşuri. Cu apă rece.
Oare poţi dansa pe fondul scârţâitor al unei uşi neunse?
Te poţi repeta la infinit fără să fii întreg şi nu te ceartă nimeni, statistic vorbind.
Adică, dacă nu ţine nimeni cont, iaca şi scuza!
Ştii care-i culmea furişării? Să ieşi din tine pe uşa din spate…Mă opresc un minut.
Sau în minut?
Minutul se umflă şi se revarsă. Natura umană are şi ea formele ei de replică, la secundă.
Şi peste toate astea tronând ceasul. Ăl bun, ăl rău…ceasul care cântă la ore fixe scurgerea zilei, abia îngânând printre rafale de gând hai să dăm…
Ora exactă.
Mai exact, fără cinci…
Apropo de exactităţi, Psi© , virgulele merg cu paste, căci seamănă cu ele, s-ar amesteca…când nu ştiu cum să le iau, le las cum se cer(n), alteori le las în rafturi, pe muţeşte, să fiarbă altceva.
Concreteţea virgulei e gâlgâitoare! Ca şi cea a ceasului, care-şi freacă limbile (ca şi-a mea) între carnaval şi duh. Excesul e şi el o formă de vigilenţă, sper.
Sper?
Semnul întrebării forţează întotdeauna un răspuns ori e un semn de intonaţie, unul care îmbie, ca un glissando, de pildă, care cheamă Nordul, dar şi el, o poveste magnetică.
Ştii, oamenii se împart în cupluri. Eu, dacă aş întâlni acel “mulţumesc” pe care-l aştept, l-aş înhăţa şi l-aş culca cu mine-n aşternut, deşi întotdeauna mi s-a părut că, de fapt, eludează penalităţile. Ia uite la el, cum l-am prins între ghilimele, ca si cum l-aş fi fixat în nişte ace fine, subţiri spre examinare, în prag. Nici nu ştiu cum m-am trezit. Nu în prag, ci cu dorinţa lui mulţumesc, când el e dus cu putinţa…în numele raţiunii suficiente. Cu alte cuvinte, alte chemări, alte uitări.
Şi-apoi, pragul face parte şi el din meseria mea. Ţine de labilitatea-ţi cum încasezi şi cum transformi. Eu plec uşor, ca şi manifestare, dar mă prefac. Joc teatru, deformaţie profesională…oricum se zice că actriţele joacă teatru mereu…ei, bine, joacă! Dar odată cu răspunsul ăsta mă şi bufneşte râsul. De parcă pe scenă nu ţine tot de interior, ci de altceva, de-o piele ( haha, aia clasică, a personajului). Ţine şi de costum, oricum, de mască…
(Supravieţuiesc însă pe un alt plan, pe alt nivel, graţie acestor ştafete narative.)
Adevărul nu se autocomentează, ca şi minciuna, e vid…e NT!
Vai, ce mi-a plăcut reclama aia cu FAZAN în tren, nu realizarea ei, ci chestia cu restauraNT; şi -atunci, controlorul, naş al cuvintelor zice “ ‘NŢeles!”
Jocul de mai sus şi el, cu perspective. Ai, în măsura în care poţi purta şi duce (cu vorba?).
N-ai, în nemăsura în care nu îţi vine sau pică nimic bine…
Cred însă că e foarte important să nu devii jucăria propriei tale magii. Şi nici a altora. Nezână, nezâni, am mai zis.
Pff, s-a desfăşurat iară almanahe moebusian…Gata!
Cuvintele nu-s ale mele. Într-o zi eram mică şi mi le-a pus cineva în gură. De-atunci tot dau din gură (şi din mâini, din ce în ce mai des) şi dezvolt o întreagă armată vizavi de sensul frazei sau în dorul lelii.
-Hei, prietene, dă crop tavanului sau recoltează-l! Pe tavanul tău ce creşte? Te-aş suna! În sensul că te-aş face sonor…
Uite încă o distanţare, una ironică, fiindcă eu de fapt încerc apropieri, eu, almanahe între sus şi jos, între pseudonim şi om, între activ şi pasiv.
În fond, un neutru.

Au tălmăcit şi răstălmăcit o duzină de cuvinte şi psi© în noaptea apelor; tiberiu, cu flacăra-i luminoasă, eco(u) al cărţilor citite; cerroşu, cu misterul nr.6; carmen s-a suit în alt tren; cita, (co)lecţie de muzică; mizzabiciclista, care varsă amarul altuia din sticlă, da’ ajunge-n pahar dulce; rokssana, care s-a deschis (cu) volum; v.v., ce plimbă ursu’, dar pe motor; valentina, numărând picături; griska, cu un suport extraordinar pentru duzină capricioasă;
scorpio, semnal inTERMITEnt, semn că Jegărel şi ai lui sunt pe drum întins de 12 voinicei şi voinicele; vero, dând casei spânzuratului ce-i a ei (hehe, mergea şi ce-i al lui, cu aCORD superior sau fără), adică funia şi dictaturajustiţiei cu carnet de partid.