BALTAZAR: Aţi mai vǎzut aşa ceva? MELCHIOR: Se luminǎ pe dată cerul, ciudat. GASPAR: Nu e ciudat, e semn! BALTAZAR: Şi, parcǎ călăuza noastrǎ se-nvârtea-n loc. MELCHIOR: Şi parcǎ altfel lumina. BALTAZAR: O razǎ neştiutǎ s-a arǎtat şi drept pe staul se puse a lumina… MELCHIOR: (fericit) Cinstite feţe, am ajuns! Staulul ǎsta e palatul cel din vis. GASPAR: De crezi, sau nu, pe mine mǎ cam prind fiorii.
(heblu)
BATŞEBA: (cu copilul în braţe, adresându-se Mariei) E sǎnǎtos, se vede, mare lucru!
(Îi zǎreşte pe magi) Of, mă tem că-n han nu mai e loc!…şi nici aici. BALTAZAR: Nu hanu-i treaba noastrǎ, ci un prunc abia nǎscut. BARŞEBA: Un prunc? (se retrage speriatǎ, pune pruncul jos, lângă Maria; Maria îi face semn sǎ-i lase) PĂSTORIŢA: (intrând în grabă) Sǎ vedeţi minune! Rana, de ştiţi cǎ al meu frate o avea, nu e! BATŞEBA: Cum, nu e? Nu mai e? PĂSTORIŢA: Mai mult decât atât, nici nu ne puserǎm sǎ aţipim noi bine, când ne trezirǎm cu noian de daruri in juru-ne, ca şi cum o comoarǎ uitatǎ de demult şi-ascunsǎ-n paie se ivi. Acu barbatu’-meu, cu-al femeii soţ şi cu-al meu frate, vindecat, se puserǎ , nevoie mare, cele daruri sǎ împartǎ prin oraş . BATŞEBA: O, Doamne, minune în noaptea asta sfântǎ! Tu îmi dai, eu vǎd! BALTAZAR: Aici ne e capǎt de drum! Tu, cea aleasǎ dintre mame, primeşte darul nostru pentru Rege. (îi dǎ tǎmâia, Melchior, pocalul şi Gaspar, smirna) BATŞEBA: Pentru rege? ( e mutǎ de uimire şi lacrimi o cuprind) BALTAZAR: Smirnǎ, aur, tǎmaie şi daruri felurite am adus. Lumină din luminǎ s-a nǎscut şi D-zeu adevarat din D-zeu. GASPAR: Un început!…şi nu e-n lume prunc mai însemnat! BALTAZAR: Femeie, ai fǎcut o faptǎ ce-n lume nu-i! BATŞEBA: Mǎ duc stǎpânul sǎ-mi vestesc! Şi s-aduc miere pentru uns. MELCHIOR: Lasǎ-l! Cel ce-a lǎsat aceastǎ mamǎ sfântǎ aici sǎ nascǎ la un loc cu vite, îşi va primi rǎsplata. GASPAR: De v-a avea vreodat’ osândǎ, va fi s-aducǎ bucurie! BALTAZAR: Rǎgaz sǎ n-aibǎ. Toate sǎ le dea-într-o zi şi ajutor sǎ n-aibǎ decât vite! OLI: Ba, nu! În noapte sǎ le-mpartǎ, şi nimeni sǎ nu-l vazǎ, ca sǎ-i mulţumeascǎ, iar vitele sǎ-i fie de-ajutor, precum pre mamǎ şi pre prunc i-au încǎlzit.
TOŢI: Aşa să fie, darǎ, precum am zis, cǎci cel ce mântuieşte, în pragul lui a respirat.
(Colind)
(Batşeba îi pune pruncul Mariei în braţe, apoi se repede sǎ ia un ţol s-o-nveleascǎ pe Maria. Fiind grǎbitǎ, se loveşte şi ţipǎ )
TOŢI: Ce e? BATŞEBA: O mică ranǎ. Nu-i nimica, o sǎ-mi treacǎ! OLI: Ce ranǎ, când vindecǎtorul lumii e aici?!
SFÂRŞIT (?)
Eu păşesc cu destul curaj peste ceea ce îmi aştern întru deschidere. Văd, aud, simt şi aştern în acest AL Manahe ceea ce văd, ce aud, ce simt. Poate că uneori le răsucesc prea mult şi le-nfierbânt, asemenea sticlarilor care suflă-n pastă, până văd stele verzi ori albastre, şi poate că o fac cel mai adesea, pentru ochi care nu trec dincolo de transparenţa sticlei, nu fiindcă nu vor, ci pentru că îi orbesc momentan propriile frici; alteori poate că le răcesc prea tare şi formele sunt fără un contur anume, dar le las, le aşez pe raft printre cele cu contur, căci tot eu sunt.
Semăn cu ceea ce scriu pe aici, fără îndoială, ba, mai mult, crezând că sunt eu personajele pe care le perind printr-o multitudine de stări şi aventuri mă trezesc că dintr-o dată am devenit mai îngăduitoare cu sinele.
Subiectele nu mi le porunceşte nimeni altcineva decât sinele, când cuprins de iubire, când din preaiubire; ele sunt mai mereu aceleaşi; în fapt, aceeaşi sensibilitate, uneori vizibilă, alteori ascunsă.
Însă, dincolo de umbra care sunt, sunt lumină. Una care se vede ca şi cum s-ar prelinge uneori dintre litere şi se scurge-n jos, înspre locul acela menit comentariilor. De orice fel. Şi toate astea se văd fiindcă eu însămi sunt un semn pentru mai târziu, prin felul cum aşez: munţi, dealuri, câmpii, clivaje, vietăţi şi plante, copaci, cuie, scânduri, sârme, arcuri, tâmplării, blocuri, tramvaie ş.a.m.d. la un loc, în pagină, în mine.
Uneori sunt înfrânare, alteori doar răbdare, cu care nu-mi mai decorez varul de pe pereţii casei din care vin şi plec întru aflare de nou, căci ardoarea cu care vin aici, în spaţiul ăsta alb, mă poate conduce şi înspre orbire.
Uneori simt în mine înverşunarea şi iuţeala unui cal, dar n-o fac fiindcă m-am deprins cu fugile, ci fiindcă cred că aş putea întruchipa bogăţia şi minunăţia şi farmecul lumii în care trăim, îngramădind-o în paragrafe, şi mi-e frică să n-o scap, nimic mai mult.
Minutul e o sumă de poveşti intercalate, spuneam cuiva mai demult. Sper să înţeleagă cândva, căci eu îmi doresc ca acel minut să-mi aducă numai una, o singură poveste, chiar dacă numai pentru un minut. Şi poate că de-asta îi greşesc continuu, iau forma tuturor personajelor, într-o ordine aleatoare, şi-atunci de-asta nu te mai ţii nici tu într-ale tale, mirare! Dar eu ştiu deja ce-o să fac, m-am aşezat în iubire şi o să aştept aici ori acolo, cu îndepărtarea ori cu-apropierea, la un loc. O aşteptare activă…
În încheiere(de an, ori de poveste) vreau să mulţumesc tuturor celor care-mi trec pragul, în căutare sau în trecere; chiar şi celor care doar admiră în contemplare poarta sau doar trec nepăsători. În toate astea stă fericită ori tăcută şi îngândurată întâmplarea.
În căutare de urări cât mai aproape de suflet, mi-am căutat şi tihna-mi, şi-am zis că în loc de alte vorbe, ori pinguini(l-am înlocuit pe r cu n) să vă cuprind pe toţi cu gândul prin muzică. Ea apropie mai mult. Dar asta fiindcă are felul ei tăcut de-a aduna şi război şi pace la un loc.
(Oli, pǎstorul, pǎstoriţa dorm aparent…se tot foiesc, n-au somn; păstoriţa aprinde o lumânare)
PĂSTORUL: Acuma chiar că nu mai pot s-adorm!
PĂSTORIŢA: Slobod mai eşti la gură! (către Oli)Ce spui, în zori om merge pe mai departe? Crezi că poţi?
OLI: Pǎi, nu vorbirǎm?
PĂSTORUL: Şi cu ce bani, mǎ rog? (păstoriţei) Sau ai uitat cǎ dragul nostru frate şi cumnat i-a dǎruit.
OLI: De vrei sǎ ştii, simţeam c-aşa o sǎ se-ntâmple…
PĂSTORUL: Adicǎ? Cum? OLI: Nu ştiu sǎ zic la fel cum simţ, dar aflǎ că în timp ce caru’-o luase razna, simţeam cǎ se-ntâmpla ceva. Nu-mi puteam lua ochii de pe ei…el, simplu. Dar, ea… PĂSTORIŢA: Ea…? OLI: Da…cu ochii altfel şi mǎ ţintuise. Nu mai puteam mişca. Se tot uita la mine şi dupǎ grozǎvia aia mi-a luat palma în mâinile-i curate şi am simţit un nu ştiu ce. Fior sǎ-i spun sau tremur îndelung, nu-i potrivit. Şi ea, zâmbind dumnezeieşte, mi-a multumit. PĂSTORUL: Ţi-a multumit! Luându-ţi bani în loc sǎ-ţi deie, drept rǎsplatǎ, cǎ ea şi pruncul dintrânsa teferi au scǎpat. OLI: În ea era un prunc ce-acum trǎieşte, nu pricepi? Asta e tot ce e de luat în seamǎ!
(Batşeba intrǎ din nou; pare încurcatǎ) BATŞEBA: Cum e? PĂSTORUL: Cred cǎ nu-i bine. Ori l-a cuprins pe dată fierbinţeala, ori rana a oblintit cǎ nu-i a bună…vorbeşte-ntr-una vorbe… PĂSTORIŢA: N-are cum! Rana se leagǎ şi e nǎclǎitǎ-n scârnǎ de mǎgar. Ce-a fost mai greu s-a dus. BATŞEBA: Uite ce e, în han, cum ştiţi, nu mai e pic de loc, şi au venit de nu ştiu unde, doi. Ea, tânǎrǎ, frumoasǎ, grea, cu prunc. El, cǎutându-i loc sǎ-l nascǎ. S-au ostenit cam peste tot, da’ nimeni nu-i primi…şi n-am putut sǎ îi alung cu inima. OLI: Să vină aici, atunci! PĂSTORIŢA: Pe noi ne-a prins odihna, şi-om pleca… PĂSTORUL: În miez de noapte? Unde? PĂSTORIŢA: Aibi suflet bun, bǎrbate! BATŞEBA: Zǎu, judecaţi, nu-i pot lǎsa afarǎ! PĂSTORUL: Şi noi? OLI: Colindători! Ne ducem noi trei alǎturi, lângǎ cai. PĂSTORUL: Da’ eşti rǎnit, şi-acolo pute! OLI: Nu taci, of! (se chinuie sǎ se ridice; Batşebei)Femeie, fǎ ce-i de fǎcut! BATŞEBA: O rugǎminte mai am. Sǎ m-ajutaţi, de-o fi nevoie mai târziu. (iese) (din off se aude tot Batşeba) Uşor, lăsaţi catâru’-n ţarc! (intră Batşeba cu Iosif) Aici e! Îmi pare rǎu, da’ îi cald, o să vedeţi şi singuri. PĂSTORIŢA: (către Oli)Pǎi, ǎsta nu e… BATŞEBA: (Mariei)Acolo e un ţol curat… OLI: Ba, el e! Ce potriveală! Hai sǎ ieşim şi-om merge noi la cai. (lui Iosif) Mǎ bucur tare cǎ ne vedem din nou. (Iosif zâmbeşte)
De vrei ceva, să spui! Suntem aici alǎturi. (iese) PĂSTORIŢA: Miroase-a smirnă. (iese)
PĂSTORUL: Sau poate ţi se pare! Ce naiba se întâmplă? Acum eram la cald, acuma-s la răcoare.
MELCHIOR : Melchior eu mǎ numesc şi-aur o sǎ dăruiesc, pruncului ce îngerul mi-l arǎtǎ drept rege al meu, deşi, la rându-mi, eu tot rege mi-s. GASPAR: Eu, smirnǎ. BALTAZAR: Eu, tǎmâie. MELCHIOR: (siderat) Aveţi şi-un nume, presupun. GASPAR: Desigur. Gaspar mi-e numele şi-al Tarsusului rege sunt. BALTAZAR: Iar eu, Baltazar, rege-al Etiopiei. MELCHIOR: Eu, al Arabiei. BALTAZAR: Şi zici cǎ ţi s-a arǎtat? MELCHIOR: Păi, ce? Am zis? N-am apucat…în fine, în vis s-a arătat. Precum vă spun, abia acum, un înger, cum nici închipuire nu-i. GASPAR: La fel ca mie! Veste din cer, cum alte nu-s. (dregându-şi glasul) Desigur, şi-ncă două…(declamând) “Urmeazǎ steaua, urmeazǎ semnul! Regele regilor şi lumina începutului vor veni pe pǎmânt.” MELCHIOR: Mă şi-ntrebam, cum, tocmai eu să fiu alesul sǎ vadǎ şi sǎ cuprindǎ neînţelesul? GASPAR: Trei cinstite feţe urmat-au steaua pân-aici, în Viflaim. Mai departe, cale nu e! BALTAZAR: De unde ştii? GASPAR: Păi, am numărat…Aaaa!…Luminǎ din luminǎ se naşte tot lumină şi strǎlucirea locului ţi se aratǎ din întuneric. Prin întuneric totdeauna-i cale în mai mult, ori prin lumină numai una, c-o recunoşti pe-aceea unde vrei să mergi. MELCHIOR: Pai, cǎlăuză, ea ne-a dus, ne duce, da’ de dus acuma parcǎ stǎ. Şi nici nu mai strǎluce ca-n nopţile trecute. GASPAR: Răbdare! Semnul va veni degrab’! Să fim creduli! BALTAZAR: Până la capăt, nu mă las…Chiar dacă în ocol. Ştiţi, acolo-n vis, pare-mi cǎ se facea, cǎ între case era una mai mândrǎ decât celelalte, cu caturi felurite şi-nţesate cu fǎclii şi lume, şi care mai de care se îmbulzea pe acolo…şi -o veselie, veselie mare, iar vinul… MELCHIOR: …vinul se bea vârtos din cupele de lemn şi toţi mesenii veseli la cǎutǎturǎ şi la chip…. GASPAR: …se bucurau nespus! Păi, da, şi eu visat-am cam la fel…însă puţin mai cumpătat, în visul meu nu un palat s-a arǎtat, demn de un rege, cum ne fu vestit, ci-un fel de sat neînsemnat, cu… BALTAZAR: Vǎ spun, nu locul este cel ce poartǎ strǎlucirea. Un adevăr, două minciuni…Nu ne pripim! De ni se va ivi în cale o sǎ-l ştim pe loc! Stă în aflare… GASPAR: Mai ştiu şi-acum….aşa e! Era uluca strâmbǎ… MELCHIOR: Un drum cu piatră şi cu praf… BALTAZAR: …şi dobitoace împreunǎ… GASPAR: (fulgerat) Ia uite! Un popas! (iese) MELCHIOR: O casǎ, ce oaspeţi sper c-aşteaptǎ. Să bat în poartă? BALTAZAR: E fǎrǎ poartǎ… MELCHIOR: Atunci să ne urnim de-aici acolo, mai încolo… De fi-va sǎ-l gǎsim în miez de noapte, lumina ne va spune-n şoapte…la urma urmei e vorba de-o minune! Doar n-o s-apară un neica nimeni a ne-o spune. BALTAZAR: Poţi s-o mai spui odatǎ! MELCHIOR: Doar n-o s-apară neic…Aaaa! (încurcat, râzând forţat; forţat de sine, nicio altă constrângere, desigur)Ce chestie! Credeam că…E vorba de-o minune!
Pe obosiţi, acei drumeţi sătuli de PINguIri, ieri, prin cel bufet, azi îi lăsăm întru odihnă în casă proprie şi-n cânt…în gând. Tot bun, se înţelege! Dar mai subtil…
CameliE cu d(r)ame, am ales să îţi răspund, lăsând nimic la tine, dar un ceva aici,
de dragul demonstraţiei, ori a-nţelesului, acel făcând.
Suntem cu toţii abundenţi,
dar doar în parte ne precipităm întru credulitate,
şi picurăm năduf în căutări,
ori viforăm ascunderi între pleoape,
fâlfâiri.
Căci cel a fi, nu e nici fii, nici fost, nici fiu,
ori altă formă-n timp, cu chipul în cioplire, ci veşnic SUNT, chiar dacă dus, în fond toate rămân,
prezent, ca suflu.
O cruce înfiptă, împământenită, dar totodată construcţie în toi.
Scânteie în trecut.
Ori asta îl trimite pe sunt în viitor, cu foc!
O piatră,
…un nimic în încă, un neştiut sub altă formă…
un neîncă,
dar, pe rând, amnar cu cremene, pe urmă iască…
Voi fi, fiindcă voiesc, suntul prezent, dar şi fiindcă sunt azi
vrând să fiu mâine.
Ori ăst posibil ţel nu poate ca să vină decât visând, visând că vine,
cerând nimic da’-n formă…de ceva, la timp.
Unul al lui.
Frecuş!
Cui ceri, aici e nu-ntrebarea, ci răspunsul,
căci dacă cuiul cere scândura, ca s-o pătrundă…
nu s-o crape…cum?
O afli-n căutare (mai şi greşeşti).
În unde cauţi. Vibraţii…în opus. Legea atracţiei…şi-aşa, cerând nimic, de fapt ai acţionat!
L-ai activat pe cer.
Şi-aşa nimic devine orişice, din orişice alegi ce-ţi vine bine…şi tot aşa, gândindu-l pe nimic că e ceva, el chiar devine, fiindcă chiar tu l-ai inventat…
pe vremea când nimicul nu era nici proiectat, un nenăscut şi-un nefăcut.
Un prunc,
care nu-l cunoaştea pe a veni.
Ca spaţiul ăsta, ce programat era să fie nimic, da’ alb…acum înc(ă)runtat
şi cu muştar.
La lumânare…
dar măcar aflat în treabă sau în căutare, în trecut şi cu prezentul aproape
înţeles.
Tiberiu, (de)săvârşind şi el călătoria…aflat în temă.
Păstorul
Păstoriţa- soţ şi soţie
Oli-alt păstor, frate cu păstoriţa
Batşeba-slugă-n han
Melchior
Baltazar
Gaspar-magi
Iosif
Maria
SCENA I
PĂSTORUL: Şi acum ce-om face? PĂSTORIŢA: Punem capul jos şi în zori ne trezim şi-o luăm din loc. PĂSTORUL: Te mai doare? OLI: Parcă de durut e vorba… PĂSTORIŢA: Ia, lasă-mă să mă uit!(desface faşa de la picior şi aruncă doar o privire) Urâtă treabă! Dacă nu facem ceva până mâine o să ai fierbinţeală. PĂSTORUL: Mai bine şezi nemişcat aici şi ea o să se ducă după niscaiva apă…(păstoriţa îl priveşte chiorâş)(păstoriţei) Măcar atât tot au să-ţi dea. OLI: Stai aici! (păstorului) La ce bun să se mai ducă? Şi, şi-aşa e şi dânsa ostenită… PĂSTORUL: Bre, omule, rana trebuie şi ea spălată? Trebuie! Şi-apoi oamenii ăia puteau măcar să-ţi mulţumească! OLI: Păi, ce treabă aveau ei? Bine măcar că pruncul e întreg. PĂSTORUL: Aşa e, da’ parcă şi mai întreg ar fi fost acum buzunarul şi nu doldora cu paie, dacă ţi-ar fi mulţumit cu un bănuţ, doi, acolo… OLI: Las’, că dă D-zeu… PĂSTORUL: Mai mult ia… PĂSTORIŢA: Tii, da’ ce gură spurcată mai ai! (păstorul bombăne; apare Batşeba cu un ulcior plin cu apă, 3 ţoluri, posmagi) BATŞEBA: În han nu-i loc, nici pai s-arunci. Şi asta-i tot ce am până mâine, vă puteţi odihni aici, în staul. Da’, măcar nu e zarvă… şi îi cald. Pe partea ailaltă sunt caii oştenilor şi miroase, de-ţi mută nasul. Iaca, v-am adus şi niţică apă…şi nişte posmagi să-i muiaţi în ea. Nu e mult, ştiu…dar e tot ce am. OLI: E mai mult decât nimic. Şi-ţi prea mulţumim! BATŞEBA: (văzând rana) Doamne, Dumnezeule, da’ ce-i acolo? Te doare? OLI: (zâmbind) După care o să mă pui să-ţi istorisesc…n-am fost cu minţile-adunate, iaca ce-am păţit! PĂSTORUL: (Batşebei) Ziua începuse bine. Umblam la târguieli şi ne ţineam să luăm şi patru capre. În Viflaim găseşti capre, nu poveste! De-aia am bătut atâta drum, io si nevastă-mea, de-i soră cu dânsul (arătând spre Oli). OLI: Lasă…nu face întâmplarea ca s-o povesteşti!…s-a întâmplat aşa cum trebuia să se întâmple. Aşa a fost să fie! (vrea să-şi toarne apă peste rană, dar e neîndemânatic) BATŞEBA: Ia, lasă-mă pe mine! (îi oblojeşte rana cu pricepere, apoi îi pune mâna pe frunte şi pe buze) Te cuprinde fierbinţeala. Nu e bine! (ia un ţol şi îl înveleşte) (păstorului) Şi?… PĂSTORUL: Şi!…(şoptit, ca să nu-l audă Oli) Şi-n drum, lângă noi, reparau nişte oameni, un car. Da’-l puseseră, nu ştiu cum, într-o rână şi doi îl ţineau cam şui. Eu mă târguiam cu ăl de dădea caprele, că nu voia să lase din preţ nici mort. El (arătând spre Oli), de lehamite, se uita aiurea. Nevastă-mea la dânsul…Unu’, de ţinea caru’, cu ăilalţi e apucat dintr-o dat’ de dureri de pântece şi-mi începe a urla. Ăilalţi se bulucesc în jurul ăluia şi lasă ditai caru’ s-o ia din loc… BATŞEBA: Păcatele mele! PĂSTORUL: Stai să vezi, caru’ o ia la vale, rupe scândura şi opritorile, dă peste ţarcul în care şedeau cuminţi caprele, care capre o luară care-ncotro…Eu, sar cât colo, să mă feresc… PĂSTORIŢA: Da’, mai înainte de grozăvie, frate-miu se uita la doi, de treceau: o femeie tânără, pe-un catâr şi-un bărbat în putere. Femeia era grea, că se vedea. Da’ curios lucru, că nu s-au speriat văzând caru’ de venea-nspre noi ca şi-nspre ei. Nevolnicul de catâr se proptise şi nu se mai urnea…Şi numai ce-l vedem pe dumnealui (arătând spre Oli), că apucă animalul de-o ureche şi, cu o putere nemaiîntâlnită, îl ridică cu tot cu femeie şi-l împinge mai încolo, în timp ce cu umărul ălălalt mi-l alungă şi pe bărbat din drumu’ carului. BATŞEBA: Ia te uită, minune! PĂSTORIŢA: Poţi s-o mai spui o dată, că noi, deh, îl ştiam slab şi deşirat. PĂSTORUL: Şi rana-i tot la fel de minunată. TOŢI: Da’ tacă-ţi gura aia-n veci spurcată! PĂSTORUL: Mă pun s-adorm. (îmbufnat, se culcă; toţi îl privesc câteva secunde; el se foieşte stingherit) BATŞEBA: Eu m-aş cam duce, că v-o fi ajuns şi drumul, şi povestea…şi-acu şi somnul! Noapte lină! PĂSTORIŢA: Îţi mulţumim de gând şi de culcuş. De toate! (se culcă, nu înainte de a-şi înveli şi frate, şi soţ) OLI: Of, Doamne…mulţumesc!
“Anul Nou şi Crăciunul sunt ceva ca o pauză de teatru. Se duce omul la bufet, bea un păhărel şi se întoarce la locul lui. Optimiştii speră că următorul act va fi mai reuşit.” (Gabriel Laub)
(ştiu, vor exista cârcotaşi care vor zice că Moşul n-are ce căuta amestecat în afacerile magilor, da’ ei apar în scena II abia, aşa că iertare să am! Scenă, pe care o voi posta mâine, 21 decembrie; pe 22 decembrie-scena III şi pe 23 decembrie-scena IV- pff, ce organizată îs! măcar de-aş rămâne aşa…)
azi îmi aşez trăitele
şi simţitele în închipuire,
în filtru,
în dar…
în loc să desenez cai verzi,
(p)rescriu reacţii pe post de copite,
drama vine întinsă pe
pâine, comedia e-n ce-ai,
dorinţa-i arţar,
iertarea-i obiect turnat în forme, din sârmă.
propriul sine, ritm spiralat,
un clovn-arhitect care strigă salvează-mă- pagină-n lucru;
linguri pictate, zornăitoare-n soare
pe strada piticilor, monologul-
sticlă-n contur.
mătura mătură paie, fumul abstract mai e fum? luna-i chibrit aprins, noaptea-i incendiu.
plexul solar, unsoare cu tarif emoţional în regresie.
orbecăim- străvezie apă, cascadă-n vagin;
tehnici de frizer: cum transform în verb cuvântul broască? precum îţi prelungeşti picioarele: oac-oac.
zbor, chiar dacă te simt
jar în palmă, pragul de sus.
căluţ de lemn, minciuna ta
are picioare de sprint…
pipa păcii-i fum de ţigară emo.
patru greieraşi,
tălpi arzând,
idei-calorifer,
corăbii cu oameni de colorat,
pisică în turn eiffel
-cronometru marin,
scărmănat, greierel spre furnică siguranţa mea eşti tu!
iedera gândurilor, t(u)rişti ochii mei.
rebus în duoden: linie punct linie punct linie linie şi-un rotund.
un emoticon cu limba-n gură,
jocuri la ivăr.
film alb negru-pulbere:
eu peste el: te-ai pierdut, umple-mi nimicul!
doi străini-exemple de cuvinte cu mai multe înţelesuri,
cuvintele care se termină-n nor, nu pier,
plouă.
literele de mână fac semne cu degetul
omului-turtă. domnule creion, desenează-mi
alt oraş cu multe case-oameni, răsucind alte butoane! iar tu, dragul meu, întinde-mi mâna!…
şi crede-mă, pe cuvânt, că nu-s eu cea care-i îndeamnă pe toţi
să tragă vânturi.
de-asupra umerilor tăi,
V-uri,
căscând.
războaiele ţes păcile-preşul de şters.
Am împăturit senzaţii, ghem. Să le tricoteze alţii!
Dezarticulat, fiecare fragment corespunde unui loc divers, cu şi despre oameni care nu mai stau în casele nimănui, nici măcar în casele lor…şi nici în inima mea. V-aş fi istorisit în final o poveste de dragoste, dar pare-se că s-a făcut târziu.
Gândul, ca un vierme, când se ondulează, când se strânge, când se lungeşte gelatinos, lăsând dâre; culoare şi vertij…dar chiar şi aşa, nerostit, gândul nu moare înţepenit.
Eu doar mi-am lipit faţa-mi pătimaşă de placa de sticlă muruită a portierei şi-am privit de-acolo cum se înşirau pe o frânghie tocită escapade-n ritmul dojenitor al scuturării castanelor şi al ghindelor. Eram încredinţată că uşa, unsă cu untdelemn să nu scârţâie pe hârtie, n-o să reziste unei alte ploi de cuvinte, aşa că mi-am umezit degetul arătător şi m-am apucat să le imprim pe buricul degetului pe cele existente deja, scrise cu două zile-n urmă, apoi le-am dat drumul să lunece pe geamul aburit în voia clipei. Însă n-am luat în calcul că fereastra afişează mefient şi incidental, metalul a-nceput a se scurge sub greutatea stropilor de gând şi a noilor cuvinte şi a se infiltra pe la încheieturile-mi, iar flori de regina nopţii mi s-au aşezat de jur împrejurul gâtului împletind ghirlande, eliberând suflet, dar neînvineţind trup. De-aici până la taifun în gând doar un pas, doar o aruncătură de caloian…Până aici ceţuri, de-aici încolo cuţite pentru înţelesuri pentru despic, dincolo de prind, dincolo de răzleţ, dincolo de vis, real mărginit în plăsmuire. Primeşti mesajul nedesluşit al degetelor, ceea ce te trimite înainte, dar ai tu, întunecare, şansa să-l descifrezi? Timpul risipeşte, altceva le-adună.
Un asfalt tăcut, ceruri închise, nu te împotriveşti, te deschizi, un impuls difuz, impact prins din zbor. Al altora, dar ca şi-al tău, prin înlocuire. O bufnitură metalică, venită de departe printr-un atât, ca aproape, ca trecut prin sită, prin pereţi transparenţi, de timpan. Cu câteva minute înainte de impactul propriu-zis, cel timp al făcutelor. Ca un zbor razant al unui fluture, elitrele-mi se desfoaie în Graţie, peste coloană, peste opriri înşirate-n aşteptare. Indiferenţă. Antenele rămase în urma-mi simt Gura Universului, lacoma! N-a supt nimic de data asta, deşi şi-a trimis corpul armat de lumini, faptă în nu încă, iar dacă aş fi ştiut să ascult mai bine…dacă aş fi ştiut, aş fi putut îngâna şi acum sunetul pur al lui neîncă, ca de geam(ăt) atins cu unghia Lui.
-Cât este ceasul?
Veselie inexplicabilă, eu în pas de alergare spre locul faptei, mişcări sigure ale mâinilor, bliţ, abur ridicându-se din caldul lor, mirosul frânei.
-Sunteţi reporteriţă, nu?
-Aşa par?
Privirea, un cuprins neclar şi emoţie frenetică. Realitatea lor e alta.
Tu ai văzut altceva, jumătatea altui cap, trup invizibil, în plutire. Te putea duce de nas, fiindcă era lumea lui, era lumea lui ” a fi sau a nu fi” în 3 zile: 11,12,13, noiembrie spre noiembrion, un loc închis morţii, dar deschis altora întru rănire, spre tristeţe-n corp de pământ, suflu nestins. Spre bucuria Veghei.
De-atunci, neînchisă-n moment, pândesc 22-ul, cântecul secret al omului care sunt în armonie cu sufletul. Prinsă între zidurile casei altuia, în care, restul timpului rămas nu se surpă decât în scris, ori poate peste 9 mări, 9 ţărmuri, 9 ani, căci n-am fugit de sfârşit, ci i-am făcut veşnică pomenire.
– Hei, dă-ţi cuvântul că nu vei scrie nimic rău despre văzDUH!
Cuvintele mi le dau, însă înţelesul lor rămâne să rodească tot în mine, cărămidă cu cărămidă. Iar vocea de mai sus să zicem că rămâne a mea, deşi ştiu că dacă aş fi răspuns, nu, nu mi-l dau, ar fi suflat doar o singură dată înspre mine_ca lupul, straşnic actor deghizat când în dansatoare orientală, când în cerşetor, înspre casa celor 2 purceluşi prostuţi, cu casă din paie şi beţe de chibrit_ făcându-mă să plutesc ca o prevestire, poate…ori şi mai simplu de-atât, ca un nor.
Simbolul dezvăluie, dar nu nimiceşte, nici nu acoperă.
Pe de o parte legătura are sens între două lucruri diferite, norul şi omul, spre exemplu, pe de alta, ea e posibilă dacă există un ce comun: ploaia, dar ca şi schimbare(de anotimp)întru nestricăciune.
Nu te-ai topit întru celălalt, într-unul singur, ci i-ai dat mâna?!
Ai format lanţul!
Troparul nesingurătăţii: cântarea la unison sub aceeaşi umbrelă; şi om şi nor…d.
Cerurile sunt puteri contemplative, dar tăria e puterea lucrătoare şi săvârşitoare a lucrării, a uşii Universului pe care din când în când o poţi deschide.
Eu greşesc umărul pe care plâng. Deseori.
Şi greşesc şi talpa prin care râsul mă năpădeşte.
Uneori greşesc mâna, pe care o întind negreşit, şi-o retrag în buzunar.
Şi n-o mai scot ca s-o dau altuia care mi-o întinde.
Şi-atunci fluier, calculez greşit diamentrul bălţii pe care vreau s-o sar şi m-afund în noroi până la mijloc.
La mijloc, între neştiinţa graniţei dintre greşite şi negreşite maşina salvării care se grăbeşte să mai salveze încă un corp mă împroaşcă cu noroi până-n cap.
Şi-atunci râd cu gura până la urechi.
Mi-aduc aminte de Stan şi Bran, că pe unii ne ţine haina, pe alţii nu, pe de-asupra ei, a băltoacei.
Sirena salvării se îndepărtează cu tot cu aerul ei de gag, eu mă prefac că am greşit strada, locul, întâmplarea şi nuanţa îmbrăcăminţii, dilema unei dimineţi petrecute în faţa şifonierului altuia şi-o iau la sănătoasa, căutând uscatul, timpul, anotimpul sau adresa corectă şi mai fac un pas, întru MIRare.
Spre încă un pretext literar ori poate spre încă una greşeală…
Mă şi mir că în graba noastră spre maldărul de lucruri materiale nu luăm foc. Doar producem scântei…
Locaţie: Pădurea Sineşti. Restul fotografiilor aici.
(13.11.2011)
Personaje:
ÎNGERUL
MÂNUITOR1-picioare
MÂNUITOR2-mâna dreaptă
MÂNUITOR3-mâna stângă şi cap
PĂPUŞA
ACTUL I
“din ştirile din ziare eu mă desprind…”
ÎNGERUL: Cum a mers?
MÂNUITOR1: A mers, da’ sunt obosit mort. Mort şi înţepenit!
ÎNGERUL: (făcându-i semn să nu mai vorbească aiurea): Mort, înţepenit?
MÂNUITOR2: Totu’ e sub control, şefu’!
MÂNUITOR1: Numai că mi-a făcut foame toată tărăşenia. Ştii, şefu’, party-ul era în grădină, aer curat. Pe masă tot soiul de bucate. Nu m-am putut abţine şi mi-am umflat toate buzunarele. Sper să am răgazul să înfulec aici.
ÎNGERUL: Mă rog! Te expui prea mult, o să-ţi pierzi locul!
MÂNUITOR1: Trec la mână, şefu’?
MÂNUITOR2: Cum să treacă la mână, şefu’?
MĂNUITOR1: Păi, uite de-aia, că mă expun.
ÎNGERUL: Încetaţi! Povestiţi-mi cum a fost!
MÂNUITOR1: Păi, cum să fie, şefu’? Ea s-a dezbrăcat în toiul petrecerii în fundul gol…
MÂNUITOR2: Nu cred că ăsta e un aspect important!
MÂNUITOR1: Am înţeles, nu învelişul contează. Sufletu’, nu? Ăsta e al dracului de important…
MÂNUITOR2: Nu despre aspectul fizic vorbeam. Şefu’, io nu mai lucrez cu dobitocul ăsta! Înţelege numai ce vrea el.
ÎNGERUL: Nu fi tâmpit, te ia în balon, atâta tot.
MÂNUITOR1 şi MÂNUITOR2: În orice caz…
MÂNUITOR1:…ce e de povestit e că tipa a tot băut, încă de la sosirea primului invitat, astfel că în toiul petrecerii era beată criţă, picioarele n-o mai ascultau…
MÂNUITOR2: Aici aş interveni eu…
ÎNGERUL: Lasă! Să intervină altcineva. (către mânuitor3)Tot timpul taci. Tu n-ai nimic de zis?
MÂNUITOR3: Nu!(pauză) Ce să zic?(pauză)…(încurajat de înger din priviri) Că tipa îl iubea pe idiotu’ ăla, că o înşela ori de câte ori avea chef, că astfel ea şi-a pus în cap ca la petrecerea de ziua ei să-şi facă de cap, apoi să-l împuşte de faţă cu toate paţachinele lui şi pe urmă să-şi pună curu’ gol într-o maşină de-a lui şi s-o dea de zid cu tot cu ea, crezând că astfel îs încheiate şi socotelile?…
ÎNGERUL: Respiră!
MÂNUITOR3: N-am umorul colegilor mei şi-n plus mi se pare de prost gust să vorbeşti despre cineva când e de faţă ca şi cum n-ar fi, chiar dacă mort.
MÂNUITOR1: Ai dreptate, despre morţi numai de bine!
ÎNGERUL: Bine, puneţi ceva pe ea şi să începem.
MÂNUITOR2: Ce să facem, şefu’?
ÎNGERUL: S-o îmbrace cineva, tâmpiţilor!(mânuitorii îmbracă păpuşa: sutien, chiloţi cu mânecuţă)…Chiloţi cu mânecuţă?
MÂNUITOR1: Începem…(îşi freacă mâinile bucuros)
ÎNGERUL: Nu începem încă. Victime colaterale?
MÂNUITOR2: Trei.
ÎNGERUL: Unde-s?
MÂNUITOR1: În comă, dulcea…
ÎNGERUL: Îşi revin?
MÂNUITOR1: Medicii îşi dau toată silinţa. (cei trei mânuitori încep să râdă înfundat, apoi din ce în ce mai zgomotos)
ÎNGERUL: Femei?
MÂNUITOR2: Două…
MÂNUITOR1: …fufe. Erau la petrecere.
ÎNGERUL: Al treilea?
MÂNUITOR3: Un simplu trecător.
MÂNUITOR1: Pe una dintre fufe a nimerit-o din plin glonţul pentru el. În cădere s-a ţinut de cealaltă. Aia, pe tocuri, a alunecat şi s-a izbit cu capul de masa cu băutură.
MÂNUITOR2: Cioburi pe toată faţa.
MÂNUITOR3: Omul se întorcea la spital, luase flori pentru nevastă-sa, care abia născuse o fetiţă.
MÂNUITOR1: Lasă, a ajuns mai repede.
MÂNUITOR3: L-a izbit cu maşina, din plin.
MÂNUITOR2: Pun pariu că diva, când se va dezmetici, va fi dezamăgită.
MÂNUITOR1: Ba eu cred că i se rupe.
MÂNUITOR3: Ăsta nu tace niciodată.(mânuind capul păpuşii) Cred că simt nevoia să te părăsesc, Gică!
ÎNGERUL: Se trezeşte…
MÂNUITOR1: Era şi timpul.
ÎNGERUL: Ia, staţi! Seamănă puţin cu tipa aia, cum naiba o cheamă?
Mânuitor1: Brigitte?
Mânuitor2: Marlyn?
ÎNGERUL: Ei, Betty Boop… (către păpuşă) Nume?
PĂPUŞA:…
ÎNGERUL: Oricum nu contează, aici ştim tot!
PĂPUŞA: Atunci de ce…
ÎNGERUL:…am întrebat? Păi, aici, unii doresc să fie pomeniţi pe numele de alint, alţii după porecle, iar alţii chiar şi după ID-ul de yahoo, te miră?
PĂPUŞA: Aici? Iahu?
ÎNGERUL: Mă rog, “aici” e un fel de a nu spune locului “nicăieri”. Dar “nicăieri” i se potriveşte de minune, să ştii. Uite, iahuuuu, iahuuuu. Vezi?
PĂPUŞA: Nu.
ÎNGERUL: Mă rog, destul de spaţios, de-asta!
PĂPUŞA: Nu înţeleg.
ÎNGERUL: E destul loc pentru toţi.
PĂPUŞA: Am senzaţia că îmi pierd timpul pe-aici.
ÎNGERUL: Auzi la ea, aici pierd timpul! Comică, toţi sunteţi comici! Dar nu-i nimic, aici lăsăm oile să profite cât pot de oimea lor. Mă rog, atâta cât le-a mai rămas.
PĂPUŞA: Spui într-una “mă rog”…
ÎNGERUL: Da?! Un tic!
PĂPUŞA: Mă rog, nu mai stau! Unde-i uşa spre iad? Mă rog, dacă există vreo uşă…
ÎNGERUL: E încuiată, metaforic vorbind. De fapt, aici nu avem uşi, ai intuit bine. Iad ai zis. Interesant…
PĂPUŞA: Că am zis iad?
ÎNGERUL: Nu! Că toţi vreţi acolo. Teoriile preconcepute! În fiecare secol i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e rău şi să respingă ceea ce e bun. Ştii, am avut senzaţia, pentru un moment, că eşti diferită.
PĂPUŞA: Nu sunt.
ÎNGERUL: Nu eşti atentă! Spuneam mai devreme că aici oile pot profita de acest nicăieri.
PĂPUŞA: Ce rost mai are să profităm, când totul e în egală măsură nimic?
ÎNGERUL: Nu-i ironia sorţii?
PĂPUŞA: Înţeleg că oile vin aici şi îţi behăie că vor în iad, iar tu te-apuci să le ţii discursuri despre bine şi rău. O serie de alte behăituri.
ÎNGERUL: Nu îmi behăie mie, alt înger, alt department. Eu nu suport să văd sânge.
PĂPUŞA: Deci, nu merg în iad?
ÎNGERUL: Trebuie să ai rabdare. Nu te mai gândi la cele ce urmează.
PĂPUŞA: Simt că ceva nu e-n regulă, ceva ce mă face să regret.
ÎNGERUL: E firesc! Nu te îngrijora, în curând o să fii perfect stăpână pe sentimentele tale. Mai ales pe gesturi.
PĂPUŞA: Dar ce rost mai are această aşteptare? Mi se pare un act inuman. Nu mi-o lua în nume de rău, dar ştii cumva ce s-ar întâmpla dacă aş regreta că am venit aici?
ÎNGERUL: Nu ştiu încă ce ţi-e dat.
PĂPUŞA: Atunci cine ştie? Vreau să vorbesc cu careva care ştie! Imediat!
ÎNGERUL: Nu se poate!
MÂNUITOR1: Până la Dumnezeu…
MÂNUITOR2: …te mănâncă…
MÂNUITOR3: Pe toţi sfinţii, eu îi pleznesc!
PĂPUŞA: Mi se pare că mă desprind de mine însămi.
MÂNUITOR3: Şefu’(arătându-i locul unde, dacă păpuşa ar mai fi fost om, ar fi fost lăcaşul inimii), s-a dezlipit un pic aici…
Îngerul: Şedinţă! Acum!(mânuitorul3 ezită) Imediat!
îmi ascut creionu' de gânduri, îl înțepenesc între degete și în ritmul sosirii primului gând îmi găuresc duodenul.
dacă am melodia potrivită desenez case, iarbă, flori și curcubee, desigur.
dacă n-am, desenez iubiri.
un prieten vrea să plece pe o insulă.
nu-mi place metafora, dar îl înteleg.
ce să faci la oraș?
te închizi într-o casă și desenezi.
ascuți creionu' și desenezi.
îţi găsești un job, temporar,ca să-ţi poți procura creioane, cât mai multe creioane.
se tocesc.
visez la ziua când o să-mi cumpăr carioca și-o să renunț la blestematele de creioane.
mi-am vopsit acu 9 luni camera în roz.
străinii mi-o invadează.
n-am primit urși de ziua mea, ci o vacă, inscripționată (mama,tata), un parfum,un medalion, o brățară...
întrebarea - banc"ce-ai lua(3 obiecte, cel mult) cu tine, dacă ar fi să locuiești pe o insulă?" îmi invadează mintea.
mă declar CAP UMPLUT.
-distracție constând în a pune o hîrtie aprinsă între degetele de la picioare ale unui anumit frumos, dintr-o anumită pădure adormită
