Za(ha)rază

Aburi de neşters, oglinzi neacoperite, ochii tăi,
care mă sug obsesiv lăsând gol întregului meu.
Diapozitive pe spate, junghiurile intercostale,
atât de reale, încât simt greutatea balcoanelor
de unde priveşti uneori răsăritul şi ecoul norilor
din care-ţi decupezi copite de cai.
Paturile, pe care le simt în articulaţii,
zahăr-cub, de pe care, transpirând,
minţi că te dezlipeşti greu, fiindcă eşti sensibil.
Însă, îndărătnic, ai hotărât că
oricum străzile, văzute de sus,
sunt doar fisuri, în care, odată coborât, te afunzi
cu un singur click într-o fereastră spre nicăieri,
aşa că seara, desfăţând perna, îţi faci provizie de pene.
Apoi te urci imaginar pe balustradă,
şi-ţi faci curaj din cearceaful boţit,
levitând peste îndoieli precum o coală de hârtie,
direcţie orizontală, pene-n păr,
colier din apeluri şi sms-uri, cele mai multe, preluate, la gât.
Nu există nicio staţie terminus,
Ci doar nevoi de moment,
împăturite în foiţe de curcubeu în valize din flori,
şi bocanci scâlciaţi care calcă pedala apăsat peste băltoacele
prin care cerul îşi vine în fire,
căci în ochi ai toamnă şi nori de noroi.
La următoarea lumânare aprinsă drept far
nu vor înflori toate, ştii?
Apel nepreluat…aşa că nu văd încă ce e dincolo.
Da, ştiu! Mi-am luat obiceiul ăsta de femeie
la ovulaţie de cuvinte, seminţe de albăstrele
dar asta, nu fiindcă lacrimile lor, celorlaltelor,
când îmi ating pielea, scot sunet de tambur,
ci pentru că, în frumuseţe şi abur de sulf,
zâmbetele şi îmbrăţişările sunt dantelării copilăreşti
furate de pe mal, iar sinele, jupon de boarfă,
sfâşiat pe-o străduţă dosnică,
de-o pereche de degete fumătoare, galben-pal.
Trebuie să facem faţă celeilalte vieţi, îţi aminteşti?
Cândva ne-am întâlnit în aer liber,
nu prin tuburile de oxigen,
nici prin aparatele la care suntem conectaţi,
ci fiindcă infirmiera, muşcând dintr-o napolitană,
a ascuns orei de vizită, horcăitul din noi.