ah această dimineaţă acest film uite-o şi pe barbara barbara streisand această femeie minunat bărbat acest fotoliu această fereastră şi vai hainele pe care le port sau aceşti bocanci cu care pot călători în viitor fie pentru că pot să-mi iau tot ce-mi trebuie fiindcă am toate cărţile din lume fie pentru că pot deschide uşi şi mai ales fiindcă o verigă neştiută mă uneşte de copiii-mi încă nefăcuţi nenăscuţi şi încă nu e frig afară şi totuşi mi-e frig înăuntru şi nu e nici furtună dar de ce eu îi aud tunetul şi de ce acum mă ia aşa cu călduri cu leşin şi-apoi peste un minut când termin rândul devin rece ca un sloi de gheaţă
nu e totul minutant?
fiorii ăştia ce nouă taină îmi ascund îmi trec prin minte gânduri pe care abia de le îngăim dacă deschid gura câteodată mintea îmi adoarme şi de ce mă trezeşte scorţişoara şi de cele mai multe ori merele coapte şi liliacul alb din ianuarie şi mirosul iernii şi mierea cu ceai şi pâinea prăjită la care tânjesc şi chiar pot să le am dar eu ajung dimineaţa doar la mine şi pot să îmi sorb într-o moliciune de neexplicat cafeaua şi-mi aprind luleaua şi deşi nimic nu mi-e imposibil mă aflu într-o continuuă imposibilitate ce de uuri în continuuă
o fi de vină centimetrul? uumetrul ?
căci uită-te la mine amân totul pe mâine de azi erorile se ţin lanţ aş putea să fug altundeva aş fi liberă aş scăpa de toate astea deşi nu e o soluţie logic de clară ca şi iubirea şi de ce iubirea pentru cineva te face să tremuri dar pentru altcineva te linişteşte şi o zic aşa intermediar oamenii se ceartă pe-un măgar de ce tânjesc după umbra-mi fiindcă mai degrabă ar trebui să mă bucur că n-o pot călca eu singură în picioare ci definitiv alţii şi de ce am fugit de soare numai în lumina lunii şi de ce mi-am ascuns sentimentele acolo-n lună îi drept acel răspuns care spune că e musai să existe cineva care vrea să audă vorbele pe care nu le zici
la ce capitol am citit despre răbdare?
mă întreb dacă păsările se plâng când obosesc tot dând din aripi uneori binele se naşte din rău se spune că noi femeile ştim totul fără să deschidem o carte atunci de ce nu mai ştim nimic când o deschidem spune-mi unde scrie care şi unde e rostul meu pe lume unde scrie că pot îndrăzni căci deşi de la geam priveam peticul de cer de când am putut deschide singură fereastra şi am vrut dintotdeauna să-mi întind aripile atunci când am ajuns la ivăr m-am zgribulit şi desigur că-s mai în siguranţă pe pământ dar tot vreau să zbor într-o zi o să îndrăznesc să descopăr pe acela care să vrea să admită că fiecare centimetru străbătut înseamnă ceva în doi care-i mai mult decât unu pentru că de unul singur cu cât ştii mai multe nu ştii nimic fiindcă centimetrul nu are mai mult de doi metri fiindcă se-ncadrează-n acelaşi tipar al unui oarecare croitor şi e ciudat pentru că am văzut croitori care se chinuie să pună semn cu creta acolo unde se termină măsurătoarea şi uneori materialul e alunecos dar îi înţeleg doar atât se întind mâinile lor atunci când iau poziţia crucii înţeleg de ce când să te duci de pe-aici ţi se-mpreunează
aşadar am avut aripi? te întrebi dar iar nu te mai aude nimeni cineva te ţinea în viaţă altcineva te voia mort de ce eşti mereu acelaşi tu dacă unghiul de percepţie e diferit măi viaţă uite cum mă faci să mă confund şi să mă sperii de mine însămi de ce speriaţi ajungem să supravieţuim totuşi de ce cred că atunci când nu mai fac încă un pas se termină şi cu visele şi de ce viaţa mea eşti un punct minuscul în spaţiu când eu mă pierd în mine însămi şi de ce trăim pentru un posibil viitor dacă vom afla totul abia sub forma trecutului
abia aşteptam să ningă şi să ling un bulgăre de zăpadă dar mi-am amintit că gustul bulgărelui de zăpadă e amar şi el cu toate astea îndată ce prima zăpadă va mai cădea o să-mi iau toate curvintele şi o să mi le pun sub ea ca să-ncolţească pân’ la primăvară pân la primavară pân’ la primăvară
căci curvintele de sub zăpadă devin mai întotdeauna ce-ai crescut şi nu-s neapărat doar derivate regresive
curvintele nu se pre-pară
curvintele se pre-ling
