pi-lu-le(pentru mic dejun)

Pretind că acţionez astfel încât merit să am cer senin.
Aş adăuga, pe lista de cerşit, motive de sărit căluţi din ceaşca de cafea…
Deci, echitaţie în aburi de dimineaţă…
În caimac o cămilă îşi vâră, posacă, cocoaşa, în găurica torţii, în deşert, iar fiece petală a bujorului vertical, înalt cât ţăranca de lângă fântână a căzut pe podeaua ceştii, una câte una, ca şi cuvântul NOU, mai greu decât toamna, peste inima mea.
Sorb fantomaticele arătări şi le trimit spre rostuirea lor.

Ieri dimineaţă am zâmbit atât de strălucitoare că soarele a mers lângă mine, pe jos.
M-am prins de aripa unui avion şi am traversat globul.
(Te simti viu. Face să te simţi în viaţă!)
Seara, cu o minciună am scobit patul şi-am numărat lupi în haine de oaie ca s-adorm. Mi-am dezlipit urechile de perete şi am stat cu ochii pe…cameră.
Un sentiment de anticipare moale: inimile sunt înghesuite într-o cameră.
Apoi am fugit pe exploataţie boliudiană la unele piese pe care le-am lăsat în urmă, în iarbă…
Mi-am luat şi demonii în gamă şi am avut sentimentul că am fost urmărită sub piele.
Aceasta va fi o greutate pe umărul stâng, cred, pe la sfârşit de săptămână când ieşi din oraş, în cazul în care acesta te doare. Umărul sau oraşul?…Mărul, ora…
Deşi drumul l-am pregătit terenul încă merge în ambele sensuri.

Hituri pe autostradă, se toarnă băuturi pentru acest oraş.
;;;;;;;;;;;;

Când se luminează se dau lupte printre crăpături.
Oare sufăr de somnambulism, prin faptul că în fiecare dimineaţă
iau de la sine-mi?
Părerea… sarcină de piatră.
Parerea îmbrăcată în haine de sezon…

O febră dansează în colindă.
… joi seara … eu, pe post de capac de lemn.
Am răsturnat o cutie cu amintiri pe covor…

Între aici şi acolo, între fiecare acum şi apoi aş putea fi oriunde.
Memorie metronom, de vreme ce se joacă cu normele, nu?

Mmmmmmmm…
Dacă aş putea trece peste mormăieli, peste cocoaşă, peste obiceiuri de toamnă, peste bujori… întrucât suntem încă aici, mint.

Ieri, la radio, cineva mi-a urat Crăciun Fericit (messengerul setase nebun poză cu brăduţ împodobit în decembrie 2008).

Cuándo Limpia El Humo

Nu găsesc vopseaua potrivită să acopere.
Memoria, ca o bidinea, imaginaru’ –l întinde şi-l suge.
Nisipule, perlito, varule, cimentule, adaosule ce permiţi sarea fără să te degradezi! Du-te dracului!
Fiece detaliu e încorporat în cărămida în care EL a cioplit uneori sobe,
alteori condamnări, în oasele sale.
Şi chiar dacă în el încă este prezent sunetul,
mă simt în siguranţă, pentru că şi în subsol ţevile de apă caldă, rece, huruie,
dar nu ruginesc, nu se înfundă şi nu se sparg decât după ani buni.
(Ştiu, pentru că chiar astăzi am chemat instalatorul să odorizeze mirosul din casă)
Ia-l de mână pe mâine! îi tot zic.
LUI!
(Ar fi fost culmea să îi spun asta instalatorului!
El e aici, ocupat cu astupatul găurii, cu înlocuitu’ ţevilor…
EL, adevăratul EL e pe drum în întreaga poveste
căutându-şi cheia.)
Progresul se op(ă)reşte, dar se op(ă)reşte temporar,
progresul vine întotdeauna cu un cost suplimentar.
Jocuri de word press…Jocuri de cuvinte…
Demonii au şi ei propriul joc:
plimbări la apus de soare până la acel sfârşit lent ,
acelaşi cântec sonor al balamalelor ferestrelor, bătaia vântului, crengi şi copaci huruind…
apoi plouă…ce bine!
Pista timpului se bucură de ploaie, care va spăla fiece oraş şi aceeaşi scenă gangrenă.
Mirosul pielii e neinspirat… în stânga.
Pentru a face ceea ce e mai bine, atunci când
nimeni nu te urăşte mai mult decât propria-ţi reflecţie,
trebuie să suferi de moarte până când nu-ţi mai e ruşine…
ruşine de refulări şi de scurgeri…
-Hei, ai două mâini şi o galeată de vopsea?
Haide, vino şi fluieră-mi un cântec, să mi-l prind iar în memoria mea, bidinea…
Poate voi găsi cândva nuanţa aia potrivită!
Acum trage-ţi înapoi ©uvertură de pat peste cap,
şi de ţip rock, ca esenţă, nu o fac să te asurzesc.
Pentru mine e ca şi cum toată lumea are dreptul la un număr în cursă.
Ştiu, nu orice ponei creşte să fie un Pegas!
Gorgonele-s destule, dar dacă nu le chemi, ele stau, hăt, departe, la capătul pământului…
sau proiectate imaginar, pe un perete temporar( căci de ce sunt cutremurele?)…
sau aci-n bloc…blog(căci de ce sunt blogurile?)

la naiba cu cablu’ TV mă distrage cu aceste tatuaje colorate pentru a acoperi până şi faptul că mă simt ca o veste proastă m-am pierdut între muştar sos fierbinte şi puiul tatuat şi faptul că unul care tocmai profeţeşte chiar acum nu este luat în serios la un loc cu negrul-jeleu şi când ştii că ai propriul hârtop plin de oase ai grijă la ton atunci când vorbeşti la perete sau cu peretele pe marginea patului
loadingsound…
loadingsong…
loadingsomn…
loadingdrumlungmâinedusîntorrrs…

calea ceaiului…

”Ţi-ar place, Maestre Cino, să iasă inimile Oamenilor din pulbere şi să-şi spună Tainele.
nu-i aşa ?
Citeşte-atunci printre rîndurile Lui Uc de St. Cire,
Dezleagă-mi ghicitoarea, povestea doar o ştii…”( Ezra Pound)

E cumva un soi de comerţ în aceste întâlniri:
eu dau ceaiul, tu dai frâu liber neliniştilor tale…
De care să fie tura asta?! …
Apă fierbinte la umbra unui copac…
Ulei volatil, rouă preţioasă, cuvintele tale se încadrează la etaj.
Ale mele ricoşează-n podea, iar de-acolo aburul le lipeşte de cea mai apropiată fereastră…
dâre de gând, forme bizare…
Şi chelneriţa, gazdă grijulie iute ia o cârpă…
Aroma îmi traversează fantomatică nările…
tu narezi o povestioară, disciplinare a sufletului.
Mie îmi ajunge că bei ceaiul încet…
…şi chelnetiţa…
Chelneriţa deţine răspunsul suprem şi stoarce cârpa.
Eu îmi contemplu forma degetului, el încăpăţânat, suspendat într-o echilibristică anticontemplare,
lunecă fluierând pe marginea ceştii, în sens invers acelor de ceas.
Bun! Deci convingerile nu îmi stau inscripţionate în palmă, căci
liniile-i chiromanticoase duc spre aceleaşi concluzii naive:
măritiş din dragoste, doi copii…hehe,
se oglindesc în ceai, tulburi şi-n luciul linguriţei,
diforme, metalice, dar totodată strălucitoare…
şterg marginea ceştii…
Laşi capul jos…
în jos…
Capul în jos presupune picioarele în sus;
o momentană dezvăluire a celor mai ameţitoare farmece…
furnicături…
Tu eşti nisip, spui… atunci cred că înţeleg de ce luna se oglindeşte absurd în tine.
Dacă aş ţine un registru cu hoinari de breaslă în dreptul tău aş nota :
aici şade un nomad înecat în colbul propriului miliard de cuvinte…
Pun cupa cu partea pictată frumos înspre tine, dar o tot răsuceşti…
Cu o îndărătnicie stupidă de muscoi, un ac de metal scrijeleşte şi iar scrijeleşte tăcerea…
caligrafie automată…
da, nu, zero, unu…

Tu sorbi, eu beau ceai.
Eu îţi sorb cuvintele, tu, pe-ale mele le înghiţi…
în sec.
Salvaţi de chelneriţa zeloasă cu nota de plată calculată la fix…(să nu uit s-o răsplătesc!)
Cel mai greu lucru din lume este să înţeleg şi, înțelegând, să îngădui
şi să iert gusturile altor oameni şi viciile lor…
dar, dacă am distanţa potrivită…
Hai, că tocmai la final am îngropat pruna ușor ceremonios într-o găluşcă filozoficogreţoasă…
Dar uite că pe undeva prin criptele obscure şi tainiţele minţii ne stau mărturie adaosurile…