Ciné ma Magritte?

Ce-a fost mai întâi? Oul sau găina?
Mai întâi a fost neantul.
Mă duc să văd!
Pe Mag îl trezesc, mai întâi, frurnicăturile. Apoi se adună într-un pahar şi începe să plouă. Apoi…apoi nu-i mai văd faţa de mărul lui Adam.
Mă uit în oglindă! Mă uit! Ceafa în care-ţi suflu nu-i a mea. Profit de întuneric ca şi tine de alta.
Azi îmi dau foc la ou şi la cheie. A…şi hârtiei din care-mi decupez himere.
Părul mi-a ajuns în pantof, dar în oglindă nu-i adevărat. Nu mai râvnesc la para din cer. Mi-am astupat gura cu iederă. Dacă pică, nu sunt nătăfleaţa eu.
Dacă nor şi piatră se ciocnesc, iar luna ţine cu amândoi, a cui e vina?
Trompetă arzând, bolovan nerostogolit ce încă mai sunt! Dar tu aştepţi unghiul bun să le (re)compui. Dărâmând, desigur.
Dintr-o grotă, la căldurică, cerul pare mult mai artistic decât credeai că e.
Îţi fur pensula şi mă nasc din lichid colorat încă o dată.
Goală, cu mâna pe-o piatră, înfrunt marea. Stau cu curul la ea.
Na, mareo, ia trandafirul ăsta galben!
Sunt geloasă pe călcâiele-mi care nu te mai simt.
Mi-am acoperit faţa, mi-am luat valiza şi cântecul şi-am plecat din tine.
Noaptea, perversă mic-albastră, îmi urcă păsărica-ntre umeri. Ca să mi-o văd. Ca să mi-o guste.
Ca să cred că-i înger păzitor.
Ia te uită! Lumânarea îmi modelează nasul borcănat într-unul arlechin. Ca să râd.
Ca să înţeleg că şi comedia e o artă?
Pacea îmi vine bine odată cu întorsul feţei la perete. Am nori în barbă, în ochi, în gât. Înghit! N-o să fulger din atâta lucru.
Muşc din păsările ce mi-au populat capul copac ca să-mi devin, încet-încet, lotofagă.. Dacă-mi pun liliac pe faţa pot să-mi uit nunta.
Un pahar şi-o umbrelă. Un echilibru perfect. Tu nu plângi, eu nu te feresc de cioburi.
Lunatici, stăm spate-n spate. Ni-l ferim unul altuia, sau ni-l dăruim? Ne păzim faţa.
Jumătate cer, jumătate pământ. Hai să ne jucăm! Tu mă tai în două. Eu iau cerul. Tu ia-mi pământul de sub picioare.
În cap am un tun, ca să-mi apăr cetăţile-mi din palmă. Ghiuleaua nu m-ascultă.
Mor! Mor! Metaforic vorbind.
De ce sicriele ne ţin întinşi? În poziţia şezut n-ar fi mult mai confortabil? Doar urmează să stăm şi să privim până ne putrezesc ochii. De ce să văd doar cer şi nu pământul din care renasc?
Mi-e de-ajuns să-mi scot mâinile din pământ, ca din sacul lui Moş Crăciun şi să te modelez. N-am nevoie de tine ca model. Lumânare şi lemn mi-e de-ajuns să te ţin în min(t)e. Şi-o să creasc-un copac…
Ştii, n-am ieşit pe uşă! Am spart-o. Am lemn. Pot să-mi fac alta mai trainică!
Acum stau cuminte în farfurie şi mă servesc străinilor drept desert. Mă asortez c-un vin bun. Nu uit de cuţit şi fuculiţă ca să-mi decupez ochiul cu care încă te mai văd. Mă declar oarbă.
Când n-o să mai fiu o să vreau doar o lumânare, un măr, o pasăre, fundiţa, oglinda şi pălăria.
Dacă sunt o doamnă îmi scot pălăria şi mă duc la balamuc.
Iar mi-am pus fundiţa , m-am ascuns după cortină şi-o las pe ea să-mi joace rolul. Sunt propriul meu sufleu(rrrrr).
Hai, zi, după mine, privind în oglindă: Eu sunt un măr, tu eşti o pară…