Într-adevăr, i-o umbră de brumaru: straniu’ luciu’-n lapte

X:Dizolvările încete sunt desfătări,
Căci pleoapele de fete,
Ce te petrec din stare-n alte stări,
Precum destinul, lasă-n urmă pete.

O:Oh, tu de gheişe spui aci,
cu pleoapa albă şi buze cireşii,
cu laptele şi ciocolata-n pori.
Iar tu călare călăreţ, doar cu cât ai…
le iei, le ai…

Ai stări, precum spuneai şi tu,
de bine!
Or’ eu vrutam să zic, nu de-aşteptări,
şi nici de praf de stele dizolvat în zori.
Ziceam, deloc poetic,
că-i călătoare, precum barza, fata
dacă aştepţi să se dizolve,
solidă-n lapte, ciocolata.
(Ea vrea, ca praf s-o faci…
ca să mai stea.)

X:Ca nepoetă ştii, se-aşterne pravul
În miez de flintă, măduvind frumos,
Când ea, tu, ora, bateţi timpul, gravul,
Şi laptele-i o băutură de prisos….

O: Îngerii ciocolatei fug
şi mi se culcă-n“plai cu boi”.
Clipesc şi-aşa plesnesc eu, nărăvaşa, timpul,
Peste cur,
Căci nu e poezie fără croi.
Cum dizolvarea-şi găsi rostu’-n mic dejun vioi
eu nu mai stau, căci uite, se fierb ciorbe,
Semn e că cina vine peste noi.
Iau ciocolata..
Şi mă-nchid în flintă
Laptele-l las!
Ca până mâine să se prindă.

X:Dacă te prinzi, e bine să te-nchegi
Trandafirând în jurul unei legi
Săpate-n lapte ca o ciocolată.
Aplauze: eşti fată, amăruie, dată…

O:Uite cum pui acu’ de mămăligă
Şi mă mai ţii pe-aicea o ţârică,
Cu sfoara-n mână,
Harnică s-o tai.
Nu ca să fug (îs dată, da’ nu luată)
Ci ca să stau,
Cât să se-nchege laptele-n ulcică,
Să prindă rima coajă tăricică,
Ca legea să se scrie mai dihai.
Apoi să plec (ca-n gaguri, cum Stan şi Bran plecau:
pa, pa-uri multe, dar tot mai stăteau),
şi să mă trag(ca o cortină)
să scrie FIN, sfârşit
sau orice are rimă,
şi să adorm flămândă,
dar cu fluturi în stomac.
Din dulce-n dulce,
ca o crinolină, în cuvinte
iată, cu acru-n buze, amăruie,
sar fierbinte( nu uit de ciocolată, zău!)
Ha, să te văd acuma sufli şi-n iaurt?…
Că tot am zis de ciorbă…
Cu-aplauzele sar şi eu,
Ce?
Mai încape vorbă?

X: Se ştie de la Foarţă că, pe sub crinoline,
Crinii iau foc adesea, sub pleoapele lor line…
Aplauzele-s palme pe-obraz de dumnezei…
Da, mai încape vorbă…(în behăit de miei).

Apolog

Dindărătul pleoapelor îngreunate ploi…nu dau mai departe, pentru că eu tot ce primesc, ţin. Masca’radă ori ba, nu mă lua în seamă, timpule! Acu stau…da’ stau, pentru că alerg de vreo trei decenii…în curând patru, dar, gata, nu mai număr! Mă enumăr…toamna e sezonul reducerilor la absurd.
Pe vremuri îmi desenam motive de a scrie pe fundul scrumierei, alteori pe oglinda aburită din baie, pe firul ierbii sau în concavitatea linguriţei de tort. Desigur că acum, că scriu, n-am dat de lapte, apă dulce sau miere, dar cer-ul din rinocer atârnă mai greu decât Rin-ul şi O-ul atât de shakespearean, la un loc…ce ceri, şi ce ţi se dă!
“What, you egg! Young fry of treachery!” mă insultă, din prima, gugălu’ cu machbetu’ lui Will. Poftiţi şi voi, de vă vreţi însultaţi!

Chiar dacă simt CĂ CĂpşoru’-mi e cam praf în sâmbete şi duminici, şi că din astă cauză pare că lumea stă pe vine, ghemuindu-se uşor în mine, micşorată şi căcăcioasă, vin astăzi aci, în almanahele ăsta, unde senzaţia de spaţiu mai întotdeauna capătă sens, în albul ăsta fără pereţi şi fără uşi. Să mă plâng? Acuma nu că-mi cad dinţii din gură, da’ de frig îmi clănţăne, căci păcura e un lux. Noroc de pătură şi pisică! Da’, hai că-mi şterg nasu’ cu mâneca şi mă încălzesc cu Jora, care-şi flutură coada pe-aci, pe lângă tastatură şi-mi tot arată cu gheara că mi s-a şters A-ul. Înţeleg că l-am folosit cam des. O să încerc să-l evit, ca să-i prelungesc agonia.= O  s încerc s-l evit c s-i prelungesc goni?
Ce prostie! Las A-ul la loc, în cuvânt…dar scot limba, pe care mi s-a aşezat cum a vrut el, zaţul de cafea şi dau drumul la muzică, în surdină, ca să-mi ţes un ritm. Ba, mai mult, îmi bag limba-ntre dinţi. “thy head stands so tickle on thy shoulders, that a milkmaid, if she be in love, may sigh it off.”,  ţâşneşte a doua insultă din ţâţă englezească, iar eu, cu minte, chiar în acest moment o să-mi mulg capu’, ca să-mpodobesc pagina cu un prânz OMletian…
om de lut.
Sonorul e reglabil, omu’ din lut rezistent, nu vă sfiiţi! Push! Pentru voi muzică, pentru mine frământări, modelări…

A fost o dată( o dată-i de-ajuns! ) o clipă, mare cât o zi cu 25 de ore, ca trupul lui să se întindă peste mine, precum silueta delicată a unui acrobat, iar mâna-i să scoată, cu iscusinţă de scamator, răvaşe şi a mi le-ndesa între mijloc şi buric, foc peste iedera ce-mi umbrea mereu iubirea, cu acelaşi titlu de poveste. “Urcă pe cal!”mi-a zis, şi-am urcat ca şi cum aş fi-ncălecat pentru prima dată viaţa-mi, şi-am mers pe lângă zid până am dat de-o fereastră…am descălecat. Fata merge pe jos, îndoaie un colţ al răvaşului, şi pe celălat, şi şi-l face avion (şâşâiesc când împăturesc avioane). Nu e pic de vânt prielnic, dar eu socotesc că mersul lucrurilor vine pe jos, nu călare, şi mânat de dor, ori dorinţă, în vreme ce eu, uşoară ca un duh mă ţin de grilajul ferestrei, cu o mână, iar cu cealaltă strecor avionul din foaie de răvaş înăuntru.
Beţi-vă cafelele, plecaţi-vă urechea, dar eu aştept ninsoarea tot acolo, ca să pot asculta sunetul paşilor mei prin OMăt, iar aburul din gură să-mi ţeasă continuări, care asemeni bulgărilor de zăpadă să mă lovească, timp în care eu voi putea fi surprinsă srăduindu-mă să nu alunec sau să nu cad. Bine, că pot să fluier şi calu’ să se aşeze ascultător între mine şi cădere, ăsta-i alt episod…dar alt om nu am pe moment…şi un cer…şi nu cer! Nu mai orânduiesc altfel pagina, o las aşa, fericită că pot să-mi comand de la fereastră, ca la Mc Donalds din maşină, imagini pe-ascuns, la pachet.
Ce frumos că omul se poate pune pe sine în centrul lumii, că din condei poate să-şi adauge umbre!
Poftim hârtie, un condei cu că(li)mări şi s(t)ări!
Să nu uit să mă insult, aşa, de final…”What trick, what device, what starting-hole canst thou now find out, to hide thee from this open and apparent shame!”
…şi încă una: “I shall live to knock thy brains out.”
Restul, vă aparţin(e)…nu-i tăcere! şi nu-i tăcere să nu-i dai de capăt, şi nici cântec să nu te descuie, de eşti broască(asta am zis-o aşa, de chichi) .

Deh, când te foloseşti de metoda perspectivei este ca şi cum ai privi totul de la o singură fereastră.

Bon(us) nuit! Nu încalec pe nicio şa…

foto 16, 36, 38- v.moldavski, care ştiu eu cui îi place.

Be(r)zele

“Tu es cela”, mi-ar fi zis mama de era frănţuză.
Ceva neutru?
Ne’uter.

“Tu es cela” în braţele maică-mii, în braţele bunică-mii, în poză, în faţa oglinzii.
“Das Es” ar fi vrut să zică tata, mai rece, deşi turc.
Da’ mama mi-a zis-o!
Ah, neutrul limbii române!
Egaliatea şansei de a fi ori el, ori ea e în noi, desăvârşită.
Nu, nu asta mi-a zis…mi-a zis altceva, sau şi-a zis sieşi: “Ce limbuţă mare ai!”
Când cuvintele se întâlnesc dialoghează.
Ciripim organizat, deci!
Iute în faţa oglinzii…care este!
Şi cum toate pe lumea asta sunt ori un el, ori o ea (în limba română), iar lucrurile importante din viaţa oamenilor sunt exprimate prin substantive feminine, într-o zi mi s-a oglindit îndoiala.
E în limba franceză, masculină!
Pentru mine lumea nu poate fi decât femeie, tot aşa amintirea, ziua.
Anul, franţuzul consideră că cele trei(dar şi altele) sunt bărbaţi; desigur că am luat doar trei exemple deoarece se cerea în jur un context puternic masculinizat.
Asta ce-o povestesc acum e (cu) el-ul din mine, că tot mă afundai în chestii de limbă (mare, cum zicea mama) în cârca lui, a tatălui, udă fleaşcă după ce am ochit prima groapă umplută cu apă de ploaie şi m-am aruncat în ea, numai de dragul de-a mă cocoţa în cârca lui, după ce voi fi fost pescuită.
Dar să lăsăm să treacă, apele să se scurgă… Azi , zi de sărbătoare. Ditamai (ş’)EA-ua! Să priceapă, cine?!
Eu?!
Baloanele de săpun trecute prin cerc cu gura largă s-au luat la întrecere şi vor să ajungă cât mai sus.
Cei ce le vânează vor primi insigne, insignifiante premii, ştiu, dar doar atât pot de aici din pod de almanahe.
V-aş invita în pod, ştiu că şi celorlalţi copchii le place să scotocească.
Scotoc aici, scotoc dincolo si hocus-pocus din buzunar scot, nu iepuri (iepurii ies din pălării), ci bombonici, aromă intuită, aer crocant cu iz de caramel ars, pofte de anumite dispoziţii, apropieri, minunat contrast rece-cald, ţopăind în stomac, bucurie de copil călare pe căluţ, anticipând cadouri.
Acu 36 de stări euforice, Starea Civilă i-a constatat naşterea, a înregistrat-o, i-a dat semnalmentele, a constatat că nu e copilul altuia: mda, copilul almanahe, cu mamă, cu tată, cu toată familia lângă el.
Frunzele se-ngălbeneau şi cădeau, afară crăpau pietrele?
Cine mai ştie?
Bebeluşul almanahe încă de pe-atunci, cu lichidul amniotic încă pe el a înţeles că există teama de umor, deoarce o rază de soare a pătrus prin fereastra maternităţii şi-a luminat canalul nasterii.
La propriu. Ca să înţelegi trebuie să fii nou născut şi nu făcut.
Nu vreau să fac azi lumină, şi nici să fac să apară soarele pe cerul mohorât, de data aceasta pe canalul mânecii( sub care mă simt băgată) nu mai vreau nici să număr, cum o făceam acu trei (a)zile.
Nu vreau să fac decât să sară o broască ţestoasă de printre vechile-mi jucării, să o transform în cal de curse, apoi să preschimb calul într-o pălărie, iar pălăria într-un cântec.
Aşa, fără spectatori şi fără motiv.
Music hall sau circ ?
..doar suntem obligaţi să integrăm circul. Ia să frig ceva la grătar…mmm..ia să mă în…cânt !
Mirosul vechiului cartier, grădiniţa unde aşteptam la fereastră înserarea şi pe, măcar unul dintre părinţi să vină să mă ia acasă, aromele de ciocolată, copacii unduindu-se luminaţi de neon şopotind poveşti- întreaga fragranţă, mirosul de praf şi cărţi vechi din bibliotecile vecinilor de cartier, uleiul încins mirosind a ochiuri arse şi salam Victoria, sunetele pianului, gustul bomboanelor în formă de zmeură, ciocolatele chinezeşti, prima violă, prima turtă dulce (cam tare, ce-i drept ) gătită special pentru tatăl meu, hârtia lipită de ea, înghiţită cu totul de taică-miu, într-un moment de demonstraţie a capacităţii de-a fi tată, lecţiile de desen de mai târziu -sud-estul meu de amintiri.
M-am aşezat în faţa oglinzii. Fără mama. Ea stă lângă cuptor, coace mere şi altă soartă pentru mine.
Ce de zăhar a puuus ! Bunica o ceartă.
Iată-ne aici, la gura sobei, hehe…trei generaţii de (i)ELE, încă vii. Tortu’(ra) e gata…aştept cuţitul şi mă uit la mama care încearcă să curbeze două lumânări, însemnând vârsta mea.
Deocamdată i-au ieşit două paranteze.
Lasă-le aşa, mamă!

Almanahe, ‘napoi la oglindă!

Imagine spe(cta)culară, înşelătoare, dramatică. Mă prind în ea, ea se prinde în mine, eu în mrejele ei, ea ca într-o capcană. Mă dau prizoniera ei, producătoare de fantasme şi deopotrivă produs al acestora. Ştiu că îmi vor fi restituite mai târziu, ca un corp îmbucătăţit, risipit, dezmembrat, fragment lângă fragment.
Azi nu încerc să reconstitui întregul!
M-aş trezi într-o cuirasă străină, armura unei alte identităţi.